Advertise on podcast: Timpul prezent

Rusia a lansat în weekendul trecut cel mai amplu atac aerian cu drone și bombe asupra Ucrainei, atac în care au murit cel puțin trei persoane. A fost avariată și clădirea guvernului de la Kiev. Ce mesaj transmite Moscova prin acest atac, într-o perioadă în care se vorbește mult despre începerea negocierilor de pace? Care e situaţia în războiul din Ucraina şi care sînt perspectivele pe front pînă la sfîrşitul anului 2025? L-am întrebat pe istoricul Armand Goșu, specialist în spațiul ex-sovietic. Care e situația economică a Rusiei, după toate sancțiunile impuse de Europa și Statele Unite? Armand Goșu: „Nu se simte bine. Aţi văzut acum cîteva zile, la summitul lui Xi Jinping în China, nu mai ştia ce să facă Putin, ce fericit era. Rusia e dependentă de China în momentul ăsta. Nu e o situaţie foarte fericită nici pentru elita moscovită să fie atît de dependentă. Rubla nu se simte bine, finanţele nu se simt bine. Gîndiţi-vă că un sfert din buget se duce la război. (...) Putin forţează acum, vrea acum, în următoarele săptămîni o lovitură decisivă împotriva Ucrainei, ca s-o îngenuncheze, să rupă frontul, să-i convingă şi pe ucraineni dar şi pe occidentali că el este puternic şi, în felul ăsta, speră să poată încheia războiul luînd cît mai mult. Şi o bună parte din condiţiile lui de pace –  pe care le-am auzit şi în Alaska, le-am auzit şi după aceea –, sub presiune americană, să fie acceptate de ucraineni. Pentru că altfel, eu nu cred că Rusia, nu cred că el, Putin, mai are resurse să mai declanşeze la primăvara anului viitor o nouă ofensivă militară.” O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Criză politică şi socială în Franţa. Președintele Emmanuel Macron l-a numit în funcția de prim-ministru pe ministrul apărării, Sébastien Lecornu, după ce guvernul François Bayrou a căzut. Ieri au avut loc ample proteste în Franța, sub deviza „Blocăm totul!”, o inițiativă care a scos în stradă peste 100.000 de oameni în toată țara. Ce șanse are Sébastien Lecornu să obțină susținerea în Parlamentul atît de fragmentat? Care sînt principalele revendicări ale celor care au ieșit în stradă sub deviza „Blocăm totul”? Ce-i nemulțumește pe francezi la președintele lor? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Camil Pârvu: „Demografia acestei mişcări sociale [Blocăm totul] a fost analizată recent de un colectiv de la Fundația Jean Jaurès, o fundație apropiată de Partidul Socialist. Și ce spun ei este că o parte dintre oamenii care au inițiat pe rețelele sociale de tip TikTok sau Telegram, inclusiv acest slogan, Blocăm totul, erau mai degrabă în profilul foarte izolaționist, foarte suveranist, foarte de dreapta, cum erau și cei de la Vestele Galbene. Numai că, în ultimele săptămîni, sloganul respectiv a fost acaparat de mișcările de stînga, de Partidul lui Jean-Luc Mélenchon, La France Insoumise, Franța Nesupusă. Care este un partid radical de stânga și care a reformulat cumva cererile în acei termeni.” Printre măsurile de redresare economică propuse de fostul premier François Bayrou s-a numărat şi reducerea cu două zile a zilelor libere, una dintre măsurile aspru contestate şi în stradă, dar şi în Parlament. Camil Pârvu: „Aici este o problemă recurentă a oricărei discuții economice în Franța. Societatea franceză are această memorie, chiar nostalgie, a unui stat social al anilor ʼ60-ʼ70, care era maximalist. Or, guvernele din ultimii 40 de ani, deja, au gestionat un fel declin lent, sau, uneori, puțin accelerat, al acestui stat social. Ceea ce face ca orice mișcare de reducere a cheltuierilor bugetare, prin măsuri mai mult sau mai puțin simbolice, de genul vom pierde două zile de concediu, să aibă o semnificație dincolo de zilele în sine. Putem cădea de acord – sau nu – că pentru unii acele două zile nu se simt cu adevărat, sau pentru alții sînt foarte importante. De fapt, nu contează cu adevărat discuția factuală despre cele două zile, ci simbolica. Simbolismul acelor două zile este un fel de picătura care e prea mult. Și, în general, multe dintre mișcările sociale pleacă de la ceva care pare, privind de foarte departe, ca fiind minor.”  Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuţie! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În România se vorbește tot mai des despre lipsa finanțării pentru micile întreprinderi, despre dificultatea ONG-urilor și a inițiativelor comunitare de a accesa credite, dar și despre dezechilibrul dintre logica pieței și nevoile reale. De cele mai multe ori, băncile se uită doar la cifra de afaceri, la garanții, ceea ce lasă pe dinafară o mulțime de proiecte care au o valoare socială. În acest context, ideea de „economie socială” prinde contur și aduce în discuție un alt mod de a concepe investiția și impactul economic. Invitata noastră este Angela Achiței, președinta Fundației Alături de Voi, promotoare a economiei sociale în România, Moldova și Ucraina, membră fondatoare a AFIN – prima instituție financiară nebancară (IFN) din România. Ce înseamnă economie socială? Cum ați defini acest concept și unde vedeți locul ei în peisajul economic actual? Angela Achiței: „Economia socială sînt afacerile prietenoase cu omul mediu și cu comunitatea, afacerile care reinvestesc cel puțin 90% din profit pentru impactul social. Sînt entități care reușesc să identifice probleme sociale în comunitate și, prin mecanisme antreprenoriale, să ducă și la rezorbarea sau ameliorarea acestor probleme, dar și la generarea de venituri, ca să poată continua misiunea socială pe care și-au asumat-o. E un domeniu care prinde foarte mult contur și este dezvoltat în Europa. Economia socială generează 8% din PIB-ul Uniunii Europene, deci un sector destul de mare. Noi, în România, sîntem la început de drum, dar consider că e o piață emergentă în care putem crește frumos și repede și cred că acesta e și viitorul: de a face afaceri care au în primul plan omul mediu și comunitatea.” Dar cum se măsoară impactul social?  Angela Achiței: „Noi avem la AFIN doi manageri, unul care verifică partea financiară și altul care se uită în mod expres la acest impact social. Avem niște criterii foarte clare de măsurare și, cînd antreprenorul aplică, ne uităm la ce și-a propus, la ce a făcut pe partea de impact social. Ne uităm dacă există și dovezi pentru lucrul acesta. Iar în momentul în care obține creditul, noi ținem legătura foarte aproape cu el, prin servicii de mentorat și de consultanță, dar și monetizăm impactul social pe care îl generează cu banii prin care noi îl finanțăm. Și are de raportat către noi o serie de indicatori sociali pe care și i-a asumat. Pot fi diferiți indicatori. Poate să fie faptul că și-a propus să creeze mai multe locuri de muncă pentru persoane cu dizabilități sau din grupuri vulnerabile. Poate să fie faptul că a creat în jurul întreprinderii sociale o comunitate de vîrstnici pe care îi susține cu alte tipuri de servicii sociale sau cu alimentație la domiciliu.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Rețelele sociale sînt locul unde au explodat dezinformarea și manipularea în ultimii ani, uneori în adevărate campanii cu mize politice, cum s-a văzut în perioada alegerilor de anul trecut și de anul acesta. Manipularea și dezinformarea nu s-au oprit după alegeri. Ce face și ce ar trebui să facă statul pentru a ne apăra? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea GlobalFocus Center, organizaţia care a realizat împreună cu Departamentul pentru Situații de Urgență un ghid de pregătire împotriva dezinformării și manipulării online. GlobalFocus Center analizează de mulți ani propaganda și dezinformarea în România și în țările din proximitate, Republica Moldova, Bulgaria, Georgia. Republica Moldova a devenit un exemplu de bune practici în lupta cu dezinformarea. Oana Popescu Zamfir: „Republica Moldova a parcurs nişte paşi fundamentali, pe care trebuie să-i parcurgă şi România. Primul este să admită existenţa acestei ameninţări, explicit. În strategia naţională de apărare, care este în curs de pregătire, trebuie menţionat explicit, nu trebuie să fugim de cuvinte şi de greutatea lor. Pentru că dacă nu ne identificăm cu precizie problema şi inamicul, este foarte greu să dezvoltăm mecanisme instituţionale şi strategii de răspuns. Al doilea pas este înţelegerea faptului că nu e ceva ce poate să facă nici guvernul singur şi nici societatea civilă singură. E ceva care necesită resurse. Ele există la nivel european, deci putem beneficia de fonduri europene în sensul ăsta. Uniunea Europeană îşi dezvoltă propriile mecanisme, astfel încît, exact cum a făcut şi Republica Moldova, o abordare care se numeşte «Whole of society», care acoperă întreaga societate şi aduce la un loc ONG-uri, Think Tank-uri alături de organizaţiile guvernamentale, e un exerciţiu util care creează transparenţă şi încredere. Este bine şi pentru instituţiile statului să înveţe să lucreze cu societatea civilă, şi viceversa. Odată ce avem această structură, paşii sînt destul de limpezi. E vorba de identificarea ameninţărilor şi atacurilor, de monitorizare – şi mult din asta se face deja cu softuri, cu inteligenţă artificială dar e nevoie şi de analiza umană. După care e vorba de contramăsuri, variante de răspuns şi – extrem de important, o categorie de sine stătătoare: comunicarea strategică. Iar aici statul român are, în mod tradiţional, o abordare deficitară. Instituţiile nu înţeleg şi nu ştiu să comunice constant cu cetăţeanul o agendă naţională, conform cu interesele naţionale, astfel încît să nu mai lase spaţiu de manevră în primul rînd celor care dezinformează. Pentru că, dacă mereu vom fi reactivi şi doar vom răspunde în momentul în care există manipulare şi atacuri de acest tip, niciodată nu vom reuşi să recuperăm acest decalaj. E nevoie de claritate, de coordonare între instituţii şi să avem, mai ales pe subiectele sensibile, care nu-s deloc greu de identificat, campanii de comunicare coerentă cu cetăţeanul, astfel încît să fie informat înainte de a apuca să fie dezinformat. Foarte multe dintre instituţiile statului au resursele umane. E ciudat că nu se văd, într-adevăr, dar sînt foarte mulţi profesionişti pe care i-am întîlnit în toate instituţiile relevante, care înţeleg ameninţarea. Dar lipseşte exact mecanismul de coordonare şi planul de acţiune strategic care să le permită să acţioneze coordonat şi coerent.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural 

Australia, Canada, Franța, Marea Britanie și Portugalia au recunoscut statul Palestina. Premierul israelian Benjamin Netanyahu consideră că un stat palestinian ar pune în pericol existența statului israelian și ar reprezenta o recompensă pentru terorism. De asemenea, el a anunțat că va extinde așezările evreiești din Cisiordania ocupată. Care este semnificația diplomatică și politică a recunoașterii statului palestinian și care sînt perspectivele pentru pace în Gaza? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI). Ce înseamnă recunoaşterea statului palestinian cînd, dacă e să vorbim despre graniţe, despre teritoriu, lucrurile sînt foarte fluide? Ioana Constantin-Bercean: „Acesta e, poate, cel mai important lucru. După cum ne spune Convenţia de la Montevideo, trebuie să îndeplinim trei condiţii pentru a avea un stat, aşa cum le înţelegem prin normele şi legislaţia internaţională. Trebuie să avem acolo o populaţie permanentă. Sigur că în Fîşia Gaza şi-n Cisiordania vorbim despre o populaţie permanentă a palestinienilor, cel puţin de cînd sîntem în speţa partiţionării acelui teritoriu. Trebuie să avem un teritoriu definit. Şi aici se ridică problema foarte bine menţionată de dumneavoastră. Trebuie să avem un guvern. Şi asta iarăşi va fi o problemă pentru că, înainte să recunoască existenţa statului palestinian, Franţa şi Marea Britanie au condiţionat această recunoaştere de eliberarea tuturor ostaticilor luaţi de către Hamas în 7 octombrie, dezarmarea completă a grupării teroriste Hamas şi o condiţie foarte importantă este ca Hamas sub nici o formă să nu intre într-un viitor guvern palestinian. Sigur, mai este şi o a patra condiţie pusă de Convenţia de la Montevideo, care spune că statul nou înfiinţat trebuie să fie capabil să dezvolte relaţii diplomatice, relaţii internaţionale cu alte state. Şi, în cazul palestinian, am avea două mari dileme. Stat palestinian în care teritorii? Pentru că, din 1948 pînă în prezent, în urma războaielor arabo-israeliene, în urma a tot ceea ce s-a întîmplat acolo, avem o populaţie palestiniană împărţită în două teritorii şi accesul între cele două teritorii nu se poate face decît pe teritoriul israelian, stat bine definit ca urmare a declaraţiei de independenţă din martie 1948. Deci aceasta este o problemă: care vor fi graniţele acestui stat palestinian? Şi cine va forma guvernul? Pentru că, deşi Mahmoud Abbas reprezintă Autoritatea Palestinană, el nu are în jurul său nici un urmaş şi nu este nici foarte credibil pentru populaţia din Fîşia Gaza. Deci din start avem această problemă de autoritate legitimă.” Comisia Independentă Internațională de Anchetă privind Teritoriile Palestiniene Ocupate, comisie înființată de ONU, a concluzionat, după aproape doi ani de investigații, că Israelul a comis genocid împotriva palestinienilor în Gaza. Care sînt perspectivele de pace pentru Fîşia Gaza? Ioana Constantin-Bercean: „Perspectivele de pace în Fîşia Gaza reprezintă un concept aproape utopic. Şi am să extind şi-am să spun că pacea în Orientul Mijlociu este aproape o utopie. Pentru că, sub o formă sau alta, tot timpul vor fi un anume soi de conflicte, de adversităţi. (...) Cele mai bune perspective de pace ar fi, într-adevăr, soluţia celor două state.” Apasă PLAY ca să asculți interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural 

Alegeri cruciale în Republica Moldova. Duminică, 28 septembrie, cetățenii vor hotărî dacă rămîn pe calea europeană, vizînd aderarea la UE, sau se reorientează spre Est, în special spre Rusia. Poliția din Republica Moldova a făcut zilele acestea sute de percheziții și a reținut zeci de persoane care ar fi fost instruite în Serbia de către cetățeni ai Federației Ruse pentru a provoca dezordine și destabilizări în masă. Premierul Dorin Recean a făcut astăzi următoarele afirmații despre Federația Rusă: „Scopul este să preia puterea la Chișinău, încălcînd voința suverană a moldovenilor” și a vorbit despre un asediu asupra Republicii Moldova, enumerînd metodele prin care Rusia vrea să saboteze alegerile de duminică. Cum se pregăteşte ţara vecină de alegeri? Cum face față Republica Moldova războiului hibrid, manipulării online și schemelor de corupere a alegătorilor? L-am întrebat pe expertul în politici publice Andrei Curăraru, de la WatchDog, Republica Moldova. Andrei Curăraru: „Nu există nici o limită în această campanie. Este cu siguranţă cea mai murdară campanie din Republica Moldova iar rezultatele ei vor influenţa vreme de decenii ţara noastră, în special dacă vom continua acest parcurs foarte rapid şi benefic de integrare europeană.” Avertismente cu privire la corectitudinea procesului electoral au mai existat – în preajma alegerilor prezidenţiale de anul trecut, de exemplu. Republica Moldova pare să fie sub o permanentă ameninţare. Cum reacţionează cetăţenii, care e atmosfera înainte de alegeri? Andrei Curăraru: „Cît ar fi de straniu, însăși campania oficială este destul de pasivă, vedem și niște dezbateri destul de nesemnificative, nu vedem nici măcar liderii principali ai partidelor să se confrunte între ei. Mai degrabă, acele manifestări ale subteranei electorale contează și ele determină tot ce se întîmplă în Republica Moldova. Vorbim despre reacții ale cetățenilor care variază de la indignare – am văzut-o foarte bine în turul 2 al alegerilor prezidențiale, care a determinat o mobilizare masivă a cetățenilor, în special în diasporă, pentru a securiza votul de ingerința externă –, pînă la reacții care sînt aproape de apatie, de ideea că un cetățean n-ar putea să decidă nimic, cu toate că asta nu este adevărat. Anume în situații de pericol, în situații de presiune externă, este important ca toţi cetăţenii Republicii Moldova, inclusiv cei care se află în România, să-şi exercite îndatoririle de cetățean, fiindcă o prezență masivă înseamnă practic anularea planurilor de cumpărare a voturilor, legate de oligarhul fugar Ilan Şor și de Federaţia Rusă și desfășurarea unor alegeri cu adevărat corecte în Republica Moldova.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

La 17 ani, Alexandru Teodorescu a fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Făcea parte din organizația anticomunistă Frontul Eliberării Naționale, alături de încă 12 tineri. Era anul 1959. Toți au fost arestați și au primit pedepse între 5 și 23 de ani de muncă silnică. În 1964 au fost eliberați. Alexandru Teodorescu a studiat apoi engleza la Universitatea din București, a fost profesor de engleză iar în 1977 s-a stabilit în Germania. A scris despre experienţa teribilă a detenţiei politice şi despre anii de după eliberare în volumele „Celula de minori” și „Tenebre și lumini”, apărute la Cartea Românească.  Alexandru Teodorescu: „Ceea ce era să ne doboare a fost dorul de mamă. Eram, aproape toţi, băiatul mamei. Şi lipsa mamei a fost lucrul cel mai greu de suportat. Culmea este că, în 5 ani, în închisori şi în lagăre de muncă forţată, n-am plîns niciodată, n-am văzut om plîngînd. Pînă şi noi, orice ni se întîmpla, bătuţi, înjuraţi, nu reacţionam.” Credeţi că revolta, chiar dacă a fost înăbuşită, şi-a avut rostul? Alexandru Teodorescu: „Da, da, categoric! Eu am intrat băiatul mamei şi am devenit un luptător. În sensul că, fără să discut cu ceilalţi, mi-am spus că am datoria morală să mă întorc acasă. Şi am devenit un luptător pentru supravieţuire. (...) Pentru a supravieţui a trebuit să mobilizez tot potenţialul meu. Am descoperit un potenţial pe care nu ştiam că-l aveam. Şi asta a contat imens. Nicolae Steinhardt scrie în Jurnalul fericirii că lucrul care contează cel mai mult este caracterul. Şi, într-adevăr, caracterul ni s-a întărit puternic. Am învăţat să folosim piedica, obstacolul – căutam imediat cum putem să le transformăm în ceva pozitiv, folositor. (...) Regula noastră şi modul nostru de a supravieţui era: învaţă şi dă mai departe!” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural 

În volumul „Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită” (Editura Cartier), Paula Erizanu a adunat o serie de povești de viață, culese de ea direct de la cei care le-au trăit, oameni de etnii diverse, cu destine diferite dar care au multe în comun, mai ales o țară. Din aceste povești nu lipsesc dramele, tragediile, violențele pe care istoria le-a adus adesea în viețile oamenilor din spațiul care azi este Republica Moldova. Unul dintre pasajele care sintetizează memorabil istoria acestui loc este cel în care autoarea cărții vorbește despre străbunica ei: „Eu am trăit într-o singură țară, dar ea – în patru. Deși a rămas la ea în sat toată viața.”  Paula Erizanu: „M-a interesat cum se vede istoria la scară mică. În același timp, m-a interesat și oralitatea și legătura dintre oralitate și literatura scrisă. Străbunica și bunica sînt niște povestitoare talentate și mi se pare foarte interesant și fertil acest teren între cuvîntul scris și cuvîntul rostit, care, iată, revine în forță în cultura noastră prin podcasturi, TikTok și tot mai multă cultură orală, prin diminuarea importanței cuvîntului scris.” „Aicea-i și raiul, și iadul” este și o carte despre miza actului de a povesti. A-ți spune povestea, a nu-i lăsa pe alții să ți-o spună, e un act de supraviețuire, e o formă de putere. Ai avut lucrurile astea în minte cînd ai început să lucrezi la carte? Paula Erizanu: „Da. În Republica Moldova, istoria este un tărîm contestat și foarte polarizat. Generația părinților mei a învățat istoria Moldovei în limba rusă, la Facultatea de Jurnalism. Cei dinaintea lor învățau poate în română – atunci se chema moldovenească – dar învățau foarte puțin din această istorie și în termeni propagandistici ruși, care seamănă foarte mult cu termenii folosiți azi pentru a justifica invazia Rusiei în Ucraina. Deci rușii erau prezentați ca eliberatori, iar românii ca fasciști, respectiv azi ucrainenii sînt prezentați ca fasciști în narațiunea promovată de Kremlin. Eu am învățat la o școală românească, în anii 2000 și acolo am învățat mai degrabă o istorie naționalistă românească, în care românii mereu erau victimele agresorilor dimprejurul lor și nu prea s-a vorbit despre Holocaust, de exemplu. Și nu prea s-a vorbit nici despre istoria Republicii Moldova, despre perioada sovietică. Au fost experiențe importante ale istoriei noastre din secolul XX pe care noi nu prea le-am studiat în profunzime. Și-atunci, eu am pornit cu ideea că și astăzi în Republica Moldova sînt oameni care împărtășesc o narațiune sau alta despre istorie și aceste narațiuni sînt situate la extreme. Cum am putea să creăm un dialog între oamenii ăștia, cum am putea să-i facem mai puternici în fața propagandei politice, care încearcă să exploateze trecutul în felul în care le convine actorilor politici? Și mi-am zis că un pas important este să merg către oameni și să vorbesc cu ei despre propria lor experiență, despre felul în care s-a reflectat istoria în viața lor și despre felul în care istoria uneori le-a răsturnat cu totul viețile. Și da, uneori narațiunile mari din spatele acestor experiențe de viață vor fi diferite. Pentru că felul în care ai trăit și judeci Al Doilea Război Mondial va fi diferit dacă ai fost român sau dacă ai fost evreu sau dacă ai fost rom, ai fost luat de armata sovietică împotriva voinței tale sau de armata română împotriva voinței tale. Mi s-a părut că toate aceste istorii despre propria noastră experiență pot să ne ajute să fim un pic mai empatici unii cu alții și să vedem istoria într-o formă mai nuanțată decît ne-o permite propaganda politică.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) a cîștigat alegerile parlamentare din Republica Moldova, cu peste 50% din voturi, o majoritate care-i asigură 55 de mandate, din totalul de 101, în Parlamentul de la Chișinău și șansa de a continua reformele și procesul de aderare la Uniunea Europeană. Blocul Patriotic, al socialiștilor și comuniștilor, opoziția, a obținut 24% din voturi, Blocul Alternativa a obținut aproape 8%, Partidul Nostru 6% și Partidul Democrația Acasă a obținut peste 5% din voturi. Am vorbit despre aceste rezultate şi despre ce urmează pentru Republica Moldova cu Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.  E surprinzătoare victoria cu atît de multe voturi a Partidului Acțiune și Solidaritate, victorie care-i va asigura majoritatea în Parlament? Angela Grămadă: „Dacă e să luăm în considerare ce s-a întîmplat în ultimele două, trei luni, atunci, pe undeva ne surprinde alegătorul din Republica Moldova, pentru că a acţionat foarte raţional şi a oferit un vot util. Deşi, mulţi oameni cu care am comunicat în aceste luni, spuneau că nu ar fi aceasta prima lor opţiune politică, adică ar fi votat cu altă formaţiune pro-europeană, dar înţeleg care este miza şi vor face o alegere utilă, în favoarea viitorului pro-european al Republicii Moldova, adică să înceapă acele negocieri de aderare la Uniunea Europeană. (...) Toate formaţiunile pro-europene pe care le vedem la Chişinău – multe dintre ele nu au reuşit să treacă pragul electoral – au încercat să explice că UE este un proiect care vine cu o soluţie economică la o problemă de securitate. Exact aşa cum s-a întîmplat după Al Doilea Război Mondial. Pentru că asta e UE: o soluţie economică la o problemă politică între diferite ţări de pe continentul european. Şi au încercat să le explice cetăţenilor că în momentul în care vom fi stat membru al UE, vom avea acces la acel scut de securitate european. Asta înseamnă instituţii democratice, asta înseamnă rezilienţa instituţiilor publice care vor putea să facă faţă unor ameninţări externe mobilizînd resurse interne, asta înseamnă siguranţă economică, siguranţă energetică – o armă pe care Federaţia Rusă nu a ezitat să o folosească împotriva Republicii Moldova cîteva decenii la rînd, pentru că avem de foarte multe ori crize energetice în Republica Moldova, multe generate artificial de partea rusă –, dar asta înseamnă şi acces la mecanisme de securitate civilă, prin care cetăţenii Republicii Moldova ar putea să se simtă în siguranţă şi din punct de vedere fizic, nu doar economic, social sau politic.” Ce urmează pentru Republica Moldova? Angela Grămadă: „Urmează să fie validate alegerile. Va fi o perioadă destul de dificilă, cu foarte multe discursuri în contradictoriu între cei care au cîştigat alegerile şi cei care nu acceptă că le-au pierdut. Apoi urmează votarea noului guvern. Şi, probabil, declanşarea procedurii de negociere a aderării la UE, iar asta înseamnă foarte multe reforme.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural 

În România, imigranții se întîlnesc deopotrivă cu oportunități și cu obstacole în calea integrării. Asta ne arată cel mai recent raport MIPEX – indexul politicilor de integrare pentru migranți. România obține 52 de puncte din 100 pe scala care măsoară politicile de integrare, un scor apropiat de media Uniunii Europene. Pe de o parte, avem o legislație anti-discriminare solidă. Pe de altă parte, imigranții sînt aproape excluși din viața politică. În educație și sănătate există unele progrese, mai ales după experiența refugiaților din Ucraina, dar barierele administrative și lipsa unor politici de sprijin rămîn evidente. Iar pe piața muncii, deși economia românească are nevoie de forță de muncă, integrarea migranților e departe de a fi o prioritate. Ce ar trebui schimbat pentru ca migranții să devină cu adevărat parte din societate? Stăm de vorbă cu Ovidiu Voicu, director executiv al Centrului pentru Inovare Publică și partener al proiectului MIPEX în România. Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural 

De ce unii dintre noi se radicalizează, iar alții nu? Ce este rigiditatea cognitivă, ce este flexibilitatea cognitivă? Putem să ne eliberăm, odată căzuți în capcana unei dogme? Căutăm răspunsuri la aceste întrebări împreună cu psihologa și psihoterapeuta Zenobia Niculiță, pornind de la volumul „Creierul ideologic. Neuroștiințele politice și credințele rigide” de Leor Zmigrod (Polirom, trad. Petru Iamandi). Leor Zmigrod este o apreciată cercetătoare în domeniul neuroștiințelor politice, doctor în psihologie la Cambridge University, bursieră la Stanford, Harvard și institutele de studii avansate de la Paris și Berlin. Zenobia Niculiță: „Rigiditatea cognitivă este o trăsătură care are de-a face cu dificultatea sau chiar incapacitatea creierului de a se adapta la schimbări rapide, neprevăzute, neanunţate. (...) Această trăsătură se pare că este într-o corelaţie directă şi formează un tablou împreună cu: dificultatea de a accepta dovezi experimentale sau argumente palpabile, toleranţa foarte scăzută la dezacordul altcuiva, confuzia pe care o facem între un argument, o idee şi persoana care o susţine, viziuni dihotomice ale lumii – bine şi rău, corect şi incorect, noi şi ceilalţi – şi, pînă la final, o predispoziţie spre a adera la ideologii extreme, radicale, fie că sînt ele politice, religioase sau de altă natură.” S-ar putea obiecta că un creier flexibil, gata să renunțe la o idee sau alta, este dovada lipsei de rigoare sau chiar de caracter, că ia decizii după cum bate vîntul, nu conform unor principii ferme, unor valori. Care e diferența între flexibilitate și lipsa de rigoare? Zenobia Niculiță: „M-am simţit şi eu provocată de ideea aceasta: care este diferenţa între a fi flexibil intelectual şi a fi lipsit de coloană vertebrală. Deocamdată am două direcţii în care caut răspunsurile, pentru mine în primul rînd. Prima ar fi aceasta: să nu facem o confuzie între flexibilitatea gîndirii şi flexibilitatea morală. Oamenii care sînt flexibili în ceea ce gîndesc pot să accepte că există şi alte idei şi alte valori. Nu înseamnă că vor adera la toate ideile şi valorile la care se pot gîndi sau la care sînt expuşi. În ceea ce priveşte moralitatea, nu cred că trebuie să existe rigiditate, dar flexibilitatea trebuie să fie mult mai lentă şi procesată în mod constant. Adică, dacă la vîrsta adultă ajungem să asimilăm o valoare nouă, acea valoare trebuie să fie gîndită, regîndită, discutată, trecută printr-o grămadă de filtre. Şi cealaltă direcţie ţine tocmai de capacitatea de a conţine ca adult două perspective dar şi două emoţii diferite fără să simţi nevoia să o anihilezi pe cealaltă. Adică acea capacitate de a accepta că există şi un altul – valoric, ideologic – fără să simţi nevoia să îl anihilezi ca să-ţi validezi propria opţiune. Să poţi să-ţi susţii propria opţiune şi să aderi în continuare la ea acceptînd că altcineva n-o face, că altcineva este pe altă poziţie. Şi asta este o dovadă de maturitate cognitivă şi emoţională.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președintele american Donald Trump și-a prezentat planul pentru pace în Fîșia Gaza, susținut de premierul israelian Benjamin Netanyahu și salutat atît de lideri europeni, cît și de lideri din Orientul Mijlociu. Dar ce șanse are acest plan să fie transpus în realitate și războiul din Gaza să înceteze? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, politolog, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Raluca Alexandrescu: „Din ce spun cunoscătorii acestei regiuni şi ai problematicilor legate de conflict, există două scenarii. Unul complet pesimist, extrem de sceptic în legătură cu şansele de izbîndă ale acestui plan. Şi mai există o parte a acestor specialişti care consideră că sînt anumite şanse de a avansa şi că trebuie să privim partea plină a paharului, în contextul în care acest plan are măcar meritul de a fi pus pe masă un set de prime propuneri în direcţia unei deblocării a acestei situaţii teribile care durează de prea mult timp. (...) Ce avem aici este un text extrem de stufos, extrem de complex, care propune tot felul de structuri şi suprastructuri şi, în plus, pare că nu ia în considerare un proiect real de tranziţie politică, democratică.  E un proiect mai degrabă îndreptat în direcţia unei entităţi de tip corporatist. Nu se mai propune evacuarea completă a populaţiei din Gaza, ceea ce făcea Donald Trump propunînd riviera Gaza, în februarie anul acesta, dar, pe de altă parte, sînt foarte multe elemente care indică menţinerea unor idei din planul acela şi mai ales dintr-un plan anterior, pe care unul dintre ideologii regimului Trump, Curtis Yarvin, îl propusese cu multă vreme înainte, imediat după atacul din 7 octombrie, sub numele foarte sugestiv de Gaza Inc. Şi asta ridică semne de întrebare cu privire la succesul pe care poate să-l aibă un asemena plan care pare a fi orientat spre afaceri şi spre monetizarea planului de tranziţie.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Simona Sigartău este autoarea volumului de poezie „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” (Casa de Editură Max Blecher). O carte care apasă puncte nevralgice, pune sub lupă relații dificile, dacă nu chiar toxice, mentalități transmise din generație în generație și construiește un tablou de familie pe care mulți îl vom recunoaște, poate. Am vorbit cu Simona Sigartău despre temele cărții, despre stilul ei direct și limpede, uneori tăios și necruțător, traversat de o ironie necesară și, într-un fel, salvatoare. Simona Sigartău: „Mi s-a părut că pînă și eu, un om despre care se poate spune că are o viață lipsită de mari violențe sau traume, de episoade absolut dramatice, pînă și un astfel de om poate duce în spate un ghiozdan destul de greu. Ăsta a fost punctul de plecare. Trăiam cu senzația că în poezie se scrie, în ultimul timp, despre aceste mari evenimente. Și a fost, recunosc, pentru mine un complex, a fost o spaimă. Mi-am imaginat că ceea ce spun eu despre mine poate că nu este atît de grav. Poate că ar trebui să mă opresc. Pentru că, de fapt, ce am eu de spus? Și, pe parcurs, experiența mea de mamă singură, de profesor, de om care face o navetă dificilă, de om care se confruntă cu anumite tipuri de colegi, poziția mea de femeie singură în societate și printre bărbați – toate aceste contexte m-au ajutat să-mi dau seama că ceea ce am eu de spus vine în întîmpinarea multor oameni. Că este această durere pe care noi o transformăm de multe ori în ceva banal. Și că traumele transgeneraționale și relațiile toxice – pe care eu le vedeam ca fiind ceva nu foarte grav, hai să nu ne plîngem atît de mult, că o ducem bine, că este în regulă și ceea ce ni se întîmplă este absolut banal –, ei, aceste lucruri au erodat suficient și m-au ajutat, în timp, să-mi dau seama că ceea ce am eu de spus se va transforma într-o îmbrățișare sau într-un loc de întîlnire pentru ceilalți.” Volumul „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” de Simona Sigartău a obținut Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut, la Memorialul Ipotești și premiul pentru debut poetic la BacFest, Festivalul Național „George Bacovia” de la Bacău.  Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

În decembrie, Australia devine prima țară din lume care interzice accesul copiilor sub 16 ani la rețelele de socializare. O decizie radicală, dar justificată, spun specialiștii, de efectele devastatoare pe care mediul online le are asupra dezvoltării emoționale și psihice a tinerilor. În Europa, tot mai multe voci cer măsuri similare – însă adoptatea unor asemenea legi e problematică. Cum ne transformă, de fapt, rețelele de socializare? De ce sînt periculoase pentru copii? Ce se întîmplă în creierul nostru cînd ne petrecem atîta timp pe Instagram, pe Facebook sau pe TikTok? L-am întrebat pe Mihnea Măruță, doctor în filozofie,  autorul cărții „Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare” (Editura Humanitas). Mihnea Măruță: „Reţelele au fost create programatic, cu ajutorul specialiştilor în psihologie şi-n neuroştiinţe, pentru a exploata o vulnerabilitate a minţii umane: dependenţa creierului nostru de orice informaţie nouă şi de orice anunţ în care aflăm că cineva, undeva, pe planetă a băgat de seamă existenţa noastră. Deci, pe de-o parte, această informaţie continuă, pe care creierul o doreşte din motive evoluţioniste – şi anume iluzia că ar fi mai pregătit pentru supravieţuire –, iar pe de altă parte, excitaţia continuă şi sentimentul că exişti şi pentru ceilalţi, că undeva pe planetă încă un om sau încă o sută de oameni sau încă o sută de mii de oameni au luat cunoştinţă despre existenţa ta este combinaţia care asigură şi duce la această dependenţă.” Mulți tineri își descoperă identitatea – de gen, culturală, politică – prin intermediul rețelelor, prin raportarea la ceilalți. E acest lucru o formă de emancipare sau mai degrabă o capcană? Mihnea Măruță: „Pînă la existenţa reţelelor de socializare, construcţia unei persoane urma un făgaş normal, de tipul: în prima fază te construieşti pe dinăuntru, după care începi să emani şi să transmiţi în afară. Deci, prima dată construieşti sinele şi după aceea construieşti imaginea de sine. Ceea ce s-a schimbat fundamental este că s-a răsturnat acest proces. Adică, dacă-i dai copilului acces încă din grădiniţă sau din clasele primare la o reţea de socializare – şi asta am constatat din evoluţia acestor generaţii –, apare presiunea extraordinară ca ei mai întîi să-şi construiască imaginea din minţile celorlalţi decît să se construiască mai întîi pe ei înşişi. Aceasta e o mare şi extrem de îngrijorătoare transformare. Dacă din copilărie tu eşti preocupat de oglinzile pe care le reprezintă celelalte persoane, atunci viaţa devine mult mai împovărătoare – aceasta e cea mai gravă consecinţă. Pentru că eşti preocupat mereu, în fiecare zi, de identitatea ta din minţile celorlalţi. E ca şi cum în fiecare dimineaţă tu te recreezi pe tine, pentru că eşti preocupat de felul în care vei fi receptat. Această activitate zilnică, dacă copiii petrec opt, zece, douăsprezece ore în reţele, devine foarte împovărătoare. Şi ei mărturisesc că pentru ei viaţa este mult mai grea decît ne imaginăm noi.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Se împlinesc doi ani de la atacul terorist lansat de Hamas asupra Israelului. 7 octombrie 2023 rămîne cea mai sîngeroasă zi din istoria statului israelian. Atunci, peste 1.200 de oameni, majoritatea civili, au fost uciși, iar peste 250 au fost luați ostatici și duși în Fîșia Gaza. Atacul terorist a declanșat un război devastator, care a schimbat situația din Orientul Mijlociu și a generat una dintre cele mai grave crize umanitare din ultimele decenii. Campania militară a Israelului în Gaza, începută ca o ripostă împotriva Hamas, a provocat moartea a zeci de mii de palestinieni și distrugerea infrastructurii civile. După doi ani, conflictul rămîne deschis, cu mai multe fronturi active și cu tensiuni regionale în creștere. Comunitatea internațională este divizată, iar pacea pare în continuare greu de atins. Ce semnificație are comemorarea de azi într-un context în care războiul continuă? Cînd va fi pace în Gaza? L-am întrebat pe Cătălin Gomboș, jurnalist specializat în Orientul Mijlociu.  Cătălin Gomboș: „Din cauza faptului că războiul a durat atît de mult, a costat atît de multe vieți și a provocat atît de multe distrugeri, s-a pierdut ceva din gravitatea acelui moment (7 octombrie 2023). Pentru că, dacă la început a fost un moment de șoc pentru întreaga lume și Israelul a avut parte de enorm de multă compasiune la nivel global, felul în care și-a condus această campanie în Gaza, pierderile mari în rîndul civililor palestinieni, criza umanitară teribilă declanșată acolo au dus la o pierdere de imagine pentru Israel, astfel încît în acest moment o parte a lumii se gîndește mai mult la ceea ce înseamnă acest război decît la atacul terorist. (...) Tragedia din enclava palestiniană a ajuns în prim-plan.” Planul de pace pentru Gaza al lui Donald Trump nu poate fi impus. E nevoie de negocieri. În ce măsură în interiorul Hamas – organizație teroristă – există reprezentanți suficient de moderați încît să accepte condițiile puse în acest plan și oameni cu suficientă autoritate încît să poată impune la nivelul organizației aceste condiții? Cătălin Gomboș: „Nu cred că în interiorul Hamas există oameni moderați. Vorbim de o grupare islamistă cu o ideologie nu foarte diferită de cea a rețelei Al Qaida sau a Statului Islamic. Este vorba tot de o formă de fundamentalism și militantism sunit. Există anumite diferențe de nuanță. De exemplu, aici principalul adversar este Israelul. Obiectivul este eliberarea locurilor sfinte și a teritoriilor palestiniene. Loc sfînt, din punctul lor de vedere,  înseamnă Ierusalim și Moscheea Al-Aqsa pe care le consideră sub ocupație. Clar, nu sînt niște moderați, dacă ne gîndim numai la atacul brutal din 7 octombrie sau la valul de atentate sinucigașe care au avut loc de-a lungul timpului și poartă semnătura Hamas. Dar, pe de altă parte, chiar dacă sînt islamiști și foarte mulți dintre ei fanatici, cei din Hamas sînt în același timp și o organizație politică care își dorește sprijinul populației palestiniene și, pînă la urmă, depinde de asta, chiar dacă a fost o dictatură în Gaza. O dictatură fără o anumită susținere populară nu poate rezista la infinit. Și eu cred că Hamas este conștient de acest lucru.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural