Advertise on podcast: Timpul prezent

Lavinia Braniște revine în atenția cititorilor cu un nou volum de proză scurtă: „Delfinariu” (Editura Polirom). Personajele ei sînt oameni obișnuiți, cu vieți obișnuite, adesea precare și lipsite de bucurie. Uneori în aceste vieți se strecoară ceva, un mic eveniment care funcționează ca o lupă. Și astfel vedem mult mai mult din viața aparent măruntă a acestor oameni. Lavinia Braniște știe să intre în mintea personajelor sale și să le facă să spună exact ce, cît și cînd trebuie, astfel încît ele să rămînă în mintea cititorului și după ce a terminat cartea.  Am vorbit cu ea despre noul ei volum de povestiri, despre personajele ei și relațiile dintre ele, despre bucuria de a scrie proză scurtă, despre receptarea de care se bucură cărțile ei în străinătate. Lavinia Braniște este anul acesta pe lista lungă a prestigiosului premiu Médicis étranger cu romanul „Camping”, tradus în franceză de Sylvain Audet-Găinar pentru Éditions des Syrtes. Lavinia Braniște: „Cu volumul acesta am redescoperit bucuria scrisului de proză scurtă. Ultimele mele cărți au fost romane. Spre deosebire de romane, unde mai tot timpul pornesc de la personaje, pe care am nevoie să le simt, să le înțeleg foarte bine, să mă simt în siguranță alături de ele, știind că vom porni la un drum lung împreună, în proza scurtă sursele sînt mult mai variate. De exemplu, unul dintre texte a venit pur și simplu dintr-o emoție a mea foarte puternică și anume furia. (...) Altădată pornesc de la personaje, de la situații limită. Mi-am adus aminte cît de fain e să lucrez pe proza scurtă cu tăietura textului, cu provocarea de a te încadra într-un spațiu limitat și de a surprinde exact momentul acela de tensiune sau iminența pericolului, nu neapărat pericolul în sine. Nu trebuie să vezi exact ce se întîmplă, ci doar să creezi o anticipare și o așteptare pentru cititor. Sînt lucruri cu care poți să te joci foarte frumos în proza scurtă, spre deosebire de roman. Deși am reușit să mai scriu încă o carte tristă, pentru mine a fost o bucurie să lucrez la volumul ăsta.” Unele povestiri sînt scrise la persoana întîi, altele la persoana a treia. Cum alegi perspectiva narativă? Lavinia Braniște: „Fiind o fană înfocată a persoanei întîi, de care am cam abuzat - deși, pentru mine personal nu e neapărat o problemă, dar mai aud ce se mai comentează și încerc să mai variez -, cam așa am decis: m-am gîndit ce merge la persoana întîi cel mai bine și nu poate fi la altă persoană, pentru că ar strica. Și dacă altă persoană nu ar strica textul, atunci am preferat persoana a treia.” Dar de ce te atrage persoana întîi? Ce poți să spui mai mult sau altfel la persoana întîi decît la persoana a treia? Lavinia Braniște: „Îmi place să fiu în mintea personajelor și îmi place faptul că e foarte subiectivă. Și că limbajul poate să fie foarte informal, colocvial. Îmi place să ascult oamenii cum vorbesc, îmi plac deviațiile de la limba standard. Și, de multe ori, și atunci cînd scriu la persoana a treia, de fapt e o persoană a treia destul de subiectivă, e mai degrabă o cameră pe umărul protagonistului sau a protagonistei. E o falsă persoană a treia cîteodată.”  Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Trotineta electrică e o bună soluție de transport mai ales în orașele aglomerate. Un mod ecolologic de deplasare pe distanțe scurte. O alternativă la mașină. Dar pistele dedicate sînt puține. Trotinetele electrice care circulă pe trotuare, adesea cu viteză, reprezintă un risc pentru pietoni. Reguli există – dar ele nu sînt respectate. Cum facem loc acestui mijloc de transport fără să punem în pericol siguranța celorlalți? Și ce alternative oferim celor care vor să se deplaseze fără mașină? I-am întrebat pe Oana Turturică, de la asociația HaicuBicla, şi pe sociologul Bogdan Iancu.  Ca și cum n-am avea suficiente motive de dispută în spațiul public, și trotineta e, tot mai adesea, un subiect care stîrnește polemici aprinse. De ce? Bogdan Iancu: „În primul rînd pentru că e un mijloc de transport despre care putem spune cu siguranță că este foarte imprevizibil. Tipul de echilibru pe care și-l menține corpul pe un astfel de mijloc de transport e cu siguranță diferit de tot ce există. Dacă mașina auto asigură, prin caroserie, un fel de protecție, iar bicicleta are un tip de echilibru, în cazul trotinetei lucrurile sînt mult mai greu de stăpînit, și mai ales al celei electrice, care permite acum niște viteze destul de ridicate, aș zice spre 60-70, uneori chiar 80 de km la oră. Ceea ce pentru trotuar e deja foarte mult. Eu experimentez asta. În ultimii doi ani, mi-e din ce în ce mai greu, chiar și serile și noaptea tîrziu, cînd încerc să ies cu cîinii la plimbare. Sînt foarte atent să nu fiu izbit. Unul din motive e pentru că e un mijloc de locomoție aproape fără sunet. Dacă la mașinile electrice a fost introdus un fel de sunet, un agent de îngroșare auditiv care să le semnaleze prezența, în cazul trotinetelor electrice nu se aude aproape nimic. Și trebuie să zic că am și asistat la destul de multe accidente în cartier în ultima lună și jumătate, cred că am văzut în jur de trei sau patru mașini de salvare. (...) Sînt o persoană mai degrabă îndreptată către transportul în comun: cale ferată, metrou, tramvai și așa mai departe. Sînt foarte bucuros că vom avea acces la metrou și tramvai în zone din ce în ce mai multe din București. Îmi pare foarte rău că se întîmplă totul deodată și avem șantierele care împing cumva către soluția asta (a trotinetelor). Dar nu e o soluție, e mai degrabă o formă de descurcare.” Cred că sîntem de acord cu toții că e nevoie de reglementarea felului cum pot fi utilizate trotinetele electrice în spațiul public. Ce nu ar trebui să lipsească dintr-un asemenea regulament? Oana Turturică: „Discuția pe care o avem acum în spațiul public pare să spună că trotinetele au apărut de curînd. Or ele au apărut de ceva vreme. La nivel de primărie generală există un regulament în discuție, în dezbatere, de circa 3 ani. Da, se întîmplă niște necazuri, așa cum se întîmplă și în cazul șoferilor care nu respectă regulile din codul rutier, la fel cum se întîmplă și în rîndul bicicliștilor sau al unor pietoni. Dar noi ne aflăm într-o zonă în care imediat ce cineva face ceva greșit, parcă e așa o sete să ne îndreptăm toată ura pe care o avem către acel cineva. A interzice ceva înainte de a da niște soluții nu mi se pare taman ok, că discutăm de trotinete, că discutăm de biciclete, sau de copii, sau de pietoni. De fapt, nimeni nu discută că ce ne lipsește nouă este o infrastructură. Şi alea pe care le avem sau pe care putem să le avem să fie sigure și funcționale. La lege așa spune: tu poți să mergi cu bicicleta sau cu trotineta pe trotuar, dacă ai acolo infrastructură. Pe de altă parte, trotuarul trebuie să fie al pietonilor.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

Republica Moldova se pregătește de aderarea la Uniunea Europeană. Dar care este situația dosarului transnistrean și care e strategia Chișinăului pentru reintegrarea regiunii din stînga Nistrului? I-am întrebat pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale, şi Ion Manole, director executiv al Asociației Promo-LEX, de la Chişinău. Care este situația regiunii Transnistria, cum funcționează administrativ această parte a Republicii Moldova care nu e controlată de autoritățile de la Chișinău? Angela Grămadă: „E o regiune care nu este controlată de către autoritățile constituționale de la Chișinău, pentru care experţii consideră că există foarte multe elemente ale unui stat de facto, adică instituții separatiste, non-democratice, care sînt preocupate de dimineața pînă seara să încalce drepturile și libertățile locuitorilor din regiune și să răspundă chemării unui stat terț: Federația Rusă, care are și trupe de ocupație temporară acolo, în regiune. Putem să recunoaștem faptul că nu ne-a reușit să înlăturăm toate aceste elemente ale unui stat de facto, precum Sovietul Suprem, adică organul legislativ, așa-numitul președinte sau instituția prezidențială de acolo, anumite instituții de forță, MGB-ul transnistrean, echivalentul KGB-ului din perioada sovietică. Acesta e un lucru foarte periculos, pentru că, prin toate aceste elemente care se perpetuează în timp din 1992 pînă în prezent, ei transmit un mesaj și altor regimuri separatiste din spațiul ex-sovietic. Pentru că sînt un model pe care l-au preluat și au încercat să-l multiplice și în alte state care au devenit independente după destrămarea Uniunii Sovietice. ” Care sînt cele mai importante măsuri pentru ca oamenii din regiunea Transnistriei să poată avea acces la școli, servicii medicale și justiție? Ion Manole: „Cu justiția e mai complicat. Aspectele sociale și educația într-o oarecare măsură sînt deja prezente în stînga Nistrului. Spre exemplu locuitorii din stînga Nistrului vin înspre teritoriul controlat de Chișinău și pot beneficia de tratament, de consultații, de medicamente gratuite. Deci, din acest punct de vedere, Chișinăul a întreprins, întreprinde și va continua să facă acest lucru, pentru că sînt cetățeni cu drepturi depline, au aceleași drepturi ca și noi. Chișinăul, autoritățile, guvernul au responsabilități față de acești oameni. Referitor la educație, au rămas 7 școli în stînga Nistrului subordonate Chișinăului. Este o situație care nu convine deloc Tiraspolului, care a încercat pe parcursul celor 34 de ani și a eșuat în mai multe tentative de a le închide forțat. Acolo învață copii minunați, acolo continuă să își trimită copiii la fel de minunații părinți din stînga Nistrului și avem extraordinari profesori la aceste instituții, dar nu este suficient. Există școli subordonate Tiraspolului, unde avem și acea educație militară și patriotică anti-occidentală, anti-democratică, anti-națională. Aici este problema, aici trebuie să lucrăm împreună cu autoritățile. Comunicarea este foarte importantă. Noi am insistat destul de mult ca autoritățile de la Chișinău, guvernul, să aibă mesaje direcționate către cei din stînga Nistrului, să le explice anumite fenomene, să le lămurească anumite situații, să le explice cum pot ei să beneficieze, sau cum pot să aibă acces, sau de ce nu pot avea acces. Toate aceste eforturi trebuie făcute prin comunicare eficientă și prin mesaje directe adresate locuitorilor de acolo. (...) Sînt foarte mulți care cred propaganda, care nu au acces întotdeauna la informații credibile. (..) Un element bun este că, datorită situației de acolo, oamenii vin tot mai mult spre Chișinău, se angajează aici, muncesc, pentru că situația economică este mai dificilă în stînga Nistrului. Interacționînd cu agenții economici, cu autoritățile, cu oamenii din dreapta Nistrului, multe dintre stereotipurile pe care le aveau despre noi încet, încet se limitează sau se duc spre zero.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

Președintele Serbiei Aleksandar Vucic și-a dat demisia – cu șapte luni înainte de finalul mandatului.  În Serbia vor avea loc alegeri parlamentare anticipate, în 25 octombrie. Dacă le va cîștiga Partidul Progresist Sîrb, partidul lui Vucic, acesta ar putea fi numit prim-ministru. De aproape doi ani, în Serbia au loc constant ample proteste față de putere, declanşate de prăbuşirea, în noiembrie 2024, a acoperişului gării din Novi Sad, proaspăt renovată. Accident soldat cu 16 morţi. Protestatarii acuză de-atunci autoritățile de corupție. Care e istoricul protestelor care au luat tot mai multă amploare? De ce a hotărît Vucic să demisioneze – e un mod de a atenua mișcările de protest sau vrea pur și simplu să-și pregătească drumul pentru perioada de după ce nu va mai fi președinte? În ce măsură mişcarea din stradă s-a s-a coagulat într-o formulă politică şi ce şanse are la alegerile din 25 octombrie? L-am întrebat pe cercetătorul Dragoș Ioniță, expert în Balcanii de Vest. Dragoș Ioniță: „Protestele au început chiar a doua zi după acest eveniment tragic (prăbuşirea acoperişului gării din Novi Sad, în 2024), soldat cu 16 morți și mult mai mulți răniți. Studenții, chiar cei care se află acum în prim-planul acțiunii de protest și al campaniei electorale, s-au aflat încă de la bun început în comitetul de organizare al tuturor protestelor. Ulterior li s-au alăturat profesorii lor de la Universitatea din Novi Sad și de la universitățile mari din Serbia, din Belgrad și Niš. Ei cereau în acel moment patru acțiuni din partea guvernului. În primul rînd, aducerea în fața justiției a celor responsabili pentru proasta gestionare a proiectului de renovare a gării din Novi Sad, desecretizarea contractului cu două companii chineze de construcție, precum și o reformă a sistemului de justiție și a sistemului educațional. Pentru că vorbim despre studenți care, aflîndu-se în prim-planul mișcării de protest, au simțit nevoia de a-și aduce și propriile doleanțe, anterioare tragediei de la Novi Sad, în atenția autorităților de la Belgrad: investiții mai serioase în sistemul educațional, creșterea salariilor profesorilor din sistemul preuniversitar și universitar și o transparență a procesului decizional atît din plan politic cît și a proceselor judiciare care au urmat tragediei de la Novi Sad. Protestele au luat amploare imediat ce studenții au reușit să se organizeze și să adune în jurul lor nu doar colegii și profesorii, cît și reprezentanți ai altor categorii sociale care, pe parcursul acestor doi ani, și-au dovedit sprijinul: actori, scriitori, deci membri ai mediului artistic, dar și reprezentanți ai altor pături sociale, complet diferite: agricultori, membri ai cluburilor de motocicliști și așa mai departe. Este o diversitate pe care am întîlnit-o chiar din primele luni ale protestelor, care s-a amplificat pe măsură ce autoritățile din Serbia îi sfidau sau chiar recurgeau la măsuri represive împotriva celor care protestau pașnic în Belgrad și în celelalte mari orașe ale Serbiei.” În ultima vreme, protestele au fost organizate sub sloganul „Studenții cîștigă”. În ce măsură această mişcare s-a coagulat într-o formulă politică? Dragoș Ioniță: „Aici am putea vorbi despre un punct nevralgic al întregii campanii electorale a studenților, o slăbiciune. Pentru că s-a observat încă de la bun început că studenții nu au un lider care să dialogheze cu reprezentanții celorlalte partide. Ceea ce creează o presiune pentru studenți să-și creeze propria formă de organizare. Asta încă nu au reușit. Şi încă nu se prezintă public ca o mișcare politică, ci mai degrabă ca o platformă civică, care participă separat la alegeri cu candidații proprii pentru cele 250 de locuri din Parlament. Problema este că acum studenții se află într-o situație duală. Pe de-o parte continuă protestele. Pînă de curînd strîngeau semnături ca să se înscrie în campania electorală. Iar acum se duc din ușă-n ușă, așa și-au și numit campania, Campanie din ușă-n ușă, ca să informeze cetăţenii cu privire la programul lor electoral, pentru că acesta există. Deși ei se autoetichetează drept o platformă civică, au o platformă electorală, au un program electoral, l-au prezentat în cadrul unui eveniment relativ fastos, într-un teatru. Deci a existat o lansare a campaniei electorale și din partea lor, așa cum fac partidele politice clasice. După modul în care s-au organizat și după categoriile profesionale care participă în numele acestei platforme la alegeri, ei ar putea să intre într-o categoria partidelor de tip catch-all, pentru că au reușit să propună candidați care provin din toate păturile societății, cum spuneam, avem agricultori, artiști, oameni din sistemul educațional, inclusiv profesori care au fost supuși presiunii de către guvern în timpul protestelor şi care acum sînt candidații listei studenților în alegerile parlamentare anticipate. Dar, pe de altă parte, ei refuză să-și numească un lider, care ulterior să devină un premier, în eventualitatea cîștigării alegerilor. Şi continuă mișcările de protest, presiunea asupra guvernului, în eventualitatea în care nu vor cîștiga și vor rămîne să exercite această presiune și după încheierea alegerilor parlamentare.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

După ce președintele Donald Trump a amenințat constant că va prelua „într-un fel sau altul” Groenlanda, Statele Unite ale Americii, Danemarca și Groenlanda au semnat săptămîna trecută un acord istoric privind securitatea insulei arctice. Ce prevede acest acord? Ce reprezintă pentru părțile semnatare și pentru Europa? L-am întrebat pe Cătălin Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.  Cătălin Gabriel Done: „Cred că este foarte important să ne punem întrebarea dacă acest document trebuie citit doar ca un acord referitor la Groenlanda și la securitatea nord atlantică, sau dacă în realitate el este expresia unei transformări mult mai profunde a raportului de putere în regiunea arctică și, prin extensie, a relațiilor transatlantice. Și nu mă refer doar la relațiile cu Statele Unite ale Americii, ci și cu Canada. Pentru că adevăratul punct focal al analizei strategice a acestui acord nu ar trebui să cadă doar pe ce prevede acordul, ci ar trebui să ne uităm de acum înainte de ce în această configurație are loc schimbarea și de ce participarea la acest nou aranjament de securitate este una extrem de limitată, pentru că multilateralismul arctic a funcționat după 1945 pînă în prezent. Groenlanda nu este doar un teritoriu situat în nordul Atlanticului. Ea se află la intersecția unor geografii strategice care pînă nu demult puteau fi privite ca periferice, atît de către Europa, cît și de o parte a administrațiilor americane. Dar aceste aranjamente periferice astăzi au devenit extrem de importante și centrale în politica externă globală. Arctica, Atlanticul de Nord, securitatea europeană și, sigur, competiția dintre Statele Unite și China, precum și relația cu Federația Rusă au devenit progresiv mai accesibile întregii structuri internaționale. Deci, prin urmare, nu trebuie să confundăm obiectul juridic al acordului cu miza geopolitică a acestuia. Donald Trump a văzut întotdeauna Groenlanda ca punctul central al securității nord atlantice, pentru că Groenlanda permite Statelor Unite ale Americii să aibă acces neîngrădit la politica de proiectare a intereselor strategice în regiunea arctică. Și sigur că obiectivul poate fi Groenlanda, însă miza este una mult mai largă. Și tocmai de aceea cred că trebuie să distingem acest raport între forța pe care Statele Unite ale Americii o proiectează în regiune și modul în care alege să o facă. Pentru că întotdeauna o mare putere va încerca să își impună punctul de vedere, va încerca să își impună propria strategie într-o regiune sau alta.” Ce prevede acest acord din punct de vedere al securității? Cătălin Gabriel Done: „În primul rînd, parafează acordul regatului danez pentru ca Statele Unite ale Americii să dețină baze militare permanente pe teritoriul Groenlandei. Acest lucru a fost și este extrem de important pentru SUA, pentru că de aici Washingtonul își poate proiecta forța atît în Atlanticul de Nord cît și în regiunea arctică. Timp de decenii, Arctica a fost percepută ca un spațiu îndepărtat, dificil de accesat și oarecum relativ marginal în arhitectura politicii internaționale. Această politică se încheie. Odată cu creșterea capacităților arctice ale Pekinului, ale Chinei - deși China nu este o țară arctică, are ambiții de actor arctic -, Statele Unite ale Americii și-au văzut poziția de lider contestată de către China și de către Federația Rusă. (...) Și încă un lucru extrem de important, care reiese din acest acord, dar citit printre rînduri, este faptul că Statele Unite vor detașa un contingent permanent de soldați în Groenlanda. Lucru care, pe de-o parte, vine să contracareze această cursă căreia Rusia și China i-au dat startul în Oceanul Arctic și, mai mult decît atît, prezența militară americană pe teritoriul Groenlandei înseamnă că America va veni la pachet nu doar cu armament, ci și cu investiții. Pentru că marea critică adusă de Donald Trump guvernului de la Copenhaga și autorităților de la Nuuk a fost că au permis investițiilor chineze să își facă loc în infrastructura critică a Groenlandei, au deschis porturile Groenlandei pentru vasele chinezești, vase chinezești care astăzi sînt percepute ca fiind parte a unui ansamblu de spionaj global.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Cîntecul pîinii este sunetul pe care-l scoate crusta ei fierbinte, după ce e scoasă din cuptor. Această descoperire avea să-i marcheze viața unei fete de 14 ani. Kitty Tait este diagnosticată cu depresie. Dintr-o fetiță veselă și plină de viață devine o adolescentă care abia se poate ridica din pat dimineața, copleșită de anxietate. Pînă cînd îl vede pe tatăl ei cum face pîine. Și vrea să încerce și ea. Așa începe memoir-ul „Cântecul pâinii. Cum am devenit brutari și asta ne-a salvat” de Kitty Tait și Al Tait (trad. Maria Tănăsescu, ZYX Books). Așa începe aventura. Aventura salvării, a vindecării, a transformării familiei și a casei, pînă cînd, în scurt timp, Kitty și tatăl ei ajung să deschidă o brutărie în micul lor oraș. Kitty face și terapie în acest timp. Dar o ajută foarte mult și descoperirea pasiunii de a lucra cu aluatul. Care o readuce în lume. Dincolo de suferința cruntă, e multă lumină și speranță în această poveste. Desigur, Kitty are imensul noroc să facă parte dintr-o familie care o înțelege și o sprijină zi de zi în efortul ei de a-și construi brutăria. De la tatăl care renunță la cariera de profesor la Oxford pentru a lucra cu fiica lui cot la cot, pînă la mama și frații care pun umărul la construcția brutăriei. Și, de asemenea, Kitty mai are alături o comunitate formidabilă - de la vecinii de pe stradă, care îi cedează la început cuptoarele lor ca ea să poată face mai multe pîini, pînă la oamenii din oraș care donează pentru primele luni de chirie ale brutăriei și brutarii din diversele locuri pe care le vizitează și care îi împărtășesc cunoștințele lor. Am vorbit cu editoarea Alexandra Rusu, de la ZYX Books, despre „Cântecul pâinii”, despre personajele formidabile ale acestui memoir neobișnuit și despre puterea solidarității. Dar și despre cîteva dintre rețetele de pîine și de produse de patiserie din a doua parte a volumului. Alexandra Rusu: „Cred că e un soi de carte vindecătoare, dar nu pentru că propune vreo soluție împotriva depresiei, ci pentru că e foarte plină de speranță. E o carte despre relația dintre tată și fiică. Este aici un tată complet depășit de situație, ca orice părinte care își vede copilul la pat și care face tot ce poate ca să-l salveze. Și nimic din ce încearcă foarte conștient și rațional nu funcționează, în schimb funcționează ceva absolut întîmplător, cum este să iei o maia și să o hrănești și să vezi cum începe să crească și să se transforme. E o carte despre transformare, despre maturizare și despre creștere. Dacă nu aș ști că e non-ficțiune, dacă nu aș ști că e o poveste adevărată - și știu asta pentru că e documentată inclusiv în social media -, aș spune că e ficțiune de cea mai bună calitate. (...) Cartea e un mix editorial neobișnuit. Ne-a fost teamă să o scoatem, îți spun sincer, mai ales într-un an care e departe de a fi cel mai bun pentru editori și cititori, dar pînă la urmă cred că ea poate fi și citită, și experimentată. Poate fi privită ca o carte de rețete cu poveste sau ca o poveste cu o carte de rețete. Cu siguranță nu este o rețetă împotriva depresiei - un lucru pe care vreau să-l subliniez. E doar o poveste despre depresie care conține rețete, dar de pîine.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Președintele Chinei Xi Jinping a ajuns miercuri în Statele Unite ale Americii pentru o vizită de stat de trei zile, considerată istorică, la invitația președintelui american Donald Trump. Disputele tarifare și comerciale dintre cele două superputeri, chestiuni legate de Inteligența Artificială dar și războiul din Iran și situația Taiwanului sînt cîteva dintre temele pe care analiști se așteaptă să le regăsească pe agenda summit-ului urmărit cu atenție la nivel mondial. Care e miza acestei vizite pentru cele două puteri? Am întrebat-o pe Antonia Colibășanu, analist geopolitic, doctor în economie.  Este prima vizită de stat a lui Xi Jinping în Statele Unite în ultimii zece ani. În 2015 a mai fost la Washington liderul chinez. Ce s-a schimbat în acest timp în relația dintre cele două mari puteri? Antonia Colibășanu: „În primul rînd s-a schimbat contextul geopolitic global și astfel s-a schimbat și forța de negociere a celor două puteri. China pare să aibă astăzi un pic mai multă putere decît a avut în 2015. Statele Unite sînt aparent mai agresive din punct de vedere diplomatic și, într-un fel, privesc această negociere cu China ca fiind existențială și extrem de urgentă. Cele două adjective sînt folosite de comentatorii politici de la Washington, inclusiv în contextul politic de la Washington din momentul acesta, unde avem o campanie electorală în desfășurare. După 2022, cînd Rusia a invadat Ucraina, după ce a început războiul din Iran, cele două mari puteri sînt, pe de-o parte, presate să ajungă la un acord, pe de altă parte, în contextul restructurării globale, nu au neapărat același tip de presiune, în sensul în care apar elemente noi pe care le pot pune pe masă ambele puteri în contextul negocierilor bilaterale.” Xi Jinping a fost întîmpinat de Donald Trump la un nivel de protocol foarte, foarte înalt. Asta în condițiile în care cele două state sînt într-un așa-numit război comercial. Cum se explică această contradicție? Antonia Colibășanu: „Este un semn de respect și de recunoaștere a creșterii puterii chineze în ultimii zece ani. Într-un fel, trebuie dat un semnal de deschidere din partea Statelor Unite pentru discuții bilaterale, în contextul în care China, în momentul de față, este inclusă în toate marile dosare ale Statelor Unite. Mă refer aici cel puțin la cele două importante: relația cu Rusia și Orientul Mijlociu. (...) Faptul că Rusia are probleme economice, sociale, este implicată într-un război, a făcut ca importanța Chinei să crească. China este mai importantă acum la nivel regional în Eurasia decît Rusia, ca atare China este partenerul principal de discuție al Statelor Unite.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

Ce se întîmplă cu partidele mainstream, de centru, din Germania? Duminică au fost alegeri regionale în două landuri. În Mecklenburg-Pomerania de Vest, pentru prima oară în istoria postbelică, formațiunea CDU, a cancelarului Friedrich Merz, nu a reușit să treacă pragul electoral. „Este un dezastru”, a descris Merz situația creștin-democraților. Pe primul loc s-a clasat partidul AfD (Alternative für Deutschland), considerat de extremă dreapta. Iar la Berlin a cîștigat alegerile partidul Die Linke, considerat de stînga radicală. CDU a ieșit pe locul al doilea. În urmă cu cîteva săptămîni, la alegerile din Saxonia-Anhalt, pe locul întîi s-a clasat tot formațiunea AfD. Ce spun aceste rezultate regionale despre Germania de azi?Cum se explică ascensiunea extremei drepte într-o țară în care există instituții solide și o cultură a memoriei bine articulată? Ce promite un partid ca afd? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Victoria partidului extremist AfD în Saxonia-Anhalt și în Mecklenburg-Pomerania Occidentală era previzibilă – ea fusese prevăzută de sondaje. AfD – pe care îl numesc „extremist” pentru că așa e considerat și de autoritățile germane – are un avans considerabil în multe landuri. Cum se explică ascensiunea extremei drepte într-o țară în care există instituții solide și o cultură a memoriei bine articulată? Camil Pârvu: „Este un fenomen care se accelerează: o ascensiune pe care o vedem deja de peste un ciclu electoral, de la jumătatea anilor 2010, a unui partid abordat de celelalte instituții și partide cu o formulă extrem de clară, de excludere și de desemnare ca fiind un partid problematic, un partid extremist, un partid potențial sau efectiv incompatibil cu ordinea constituțională. Există o dezbatere, care continuă încă, despre oportunitatea sau justețea de a interzice finalmente acest partid. Este un partid care s-a consolidat mai ales în landurile din fostul RDG, din partea răsăriteană a Germaniei, dar care-și extinde acum importanța electorală la nivel național. Este un partid care tinde să fie cotat ca avînd prima șansă în sondaje. Ascensiunea sa se explică atît prin propriile sale acțiuni și discursuri politice, cît și printr-o criză a celorlalte partide, în special a partidelor de centru-dreapta și centru-stînga, care nu sînt acum în poziția de a rezista acestui asalt electoral și discursiv şi care sînt și într-o poziție mai dificilă ca oricînd în legătură cu propria lor raportare unii la alții și la această amenințare care vine dinspre extrema-dreaptă.” Dar ce promite AfD, cu ce-i atrage pe alegători? Camil Pârvu: „Cu soluții simple la probleme complexe. Este manualul populist, manualul campaniilor politice populiste care se duc în mod direct către soluții de o frază, eventual două cuvinte, eventual un cuvînt adresate unor probleme extrem de complexe. Vă aduceți aminte că acum zece ani Trump a cîștigat o mare parte din popularitate promițînd un zid. Cuvîntul cheie era zid. Fac un zid și se oprește migrația sau se rezolvă o problemă extrem de complexă. La fel și AfD promite remigrație, deci răsturnarea acestor schimbări profunde ale societății germane din ultimii 10-15 ani. Propune împăcarea cu Rusia și accesul la gaz, pentru că miza nu este atît Rusia, cît gazul rusesc, care ne rezolvă problemele. Anxietățile economice se rezolvă de pe-o zi pe alta, indiferent de consecințele asupra celorlalți. Și un fel de împărțire, din nou, extrem de simplistă și polarizantă a societății, între cei legitimi și cei ilegitimi, între noi și ceilalți, între poporul victimă și vinovații de serviciu. Genul acesta de divizare a societății: noi sîntem ok, noi sîntem adevărați cetățeni și cei pe care trebuie să îi identificăm ca inimici, trădători, corupți, din cauza cărora noi nu o ducem bine. Deci explicațiile sînt în general în această cheie de desemnare a unor vinovați.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

Tot mai adesea, chiar oameni situați la vîrful companiilor de Inteligență Artificială formulează dubii cu privire la evoluțiile din domeniu. Și cer reglementare. Dario Amodei, șeful Anthropic, avertizează că modelele avansează mai repede decît capacitatea industriei și a autorităților de a le controla. Sam Altman, de la OpenAI, susține și el că omenirea ar putea pierde controlul asupra propriului viitor și atrage atenția asupra concentrării unei puteri uriașe în mîinile cîtorva companii. Putem lăsa chiar companiile care dezvoltă aceste tehnologii să stabilească, singure, limitele? Care sînt riscurile Inteligenței Artificiale și cine ar trebui să decidă cît de repede poate avansa? L-am întrebat pe Bogdan Manolea, director executiv al Asociației pentru Tehnologie și Internet, specialist în dreptul tehnologiei informației. Nu e prima dată cînd vedem șefi ai unor mari companii vorbind despre riscurile Inteligenței Artificiale. Acum un an, Elon Musk propusese chiar un moratoriu, o pauză în dezvoltarea modelelor avansate. De data asta, însă avem doi competitori, doi șefi ai celor mai mari companii care avertizează, în termeni foarte serioși, că e nevoie de frîne. De ce acum? Ce s-a întîmplatîntre timp? Bogdan Manolea: „S-a mai schimbat poziția pe piață. Elon Musk, cînd a făcut declarația respectivă, era într-o poziție inferioară, deci el voia tocmai să-şi ajungă din urmă competitorii. Şi cred că, în principal, au niște interese pe zona de politici publice, care se aliniază cu această idee de autoreglementare, ca și cum ar fi așa, un fel de iepure scos dintr-un joben, care rezolvă toate problemele AI-ului peste noapte. Pe de altă parte, dacă ei vor să nu dezvolte AI într-o anumită direcție, sau să limiteze, sau să stabilească că doar anumite părți ale AI-ului trebuie să fie dezvoltate, au de plină libertate să o facă. Şi totuși nu o fac. Și atunci ar trebui să ne întrebăm și noi, ca utilizatori, oare de ce nu o fac? Și vedem că, de fapt, interesele noastre de utilizatori nu converg cu interesele lor de șefi de mari companii în zona de AI. Și cred că ăsta este cel mai important lucru cu care trebuie să rămînem din discuția asta. Adică, dacă ei cer autoreglementare, nu înseamnă neapărat că și noi trebuie să cerem acest lucru, doar pentru că nu înțelegem de ce cer sau care este interesul din spate. Sigur că aici sînt speculații despre interesele din spate: că ar vrea să se pună pe o poziție mai safe în Statele Unite, în special față de modelele open source și să spună acelea nu sînt reglementate, ce faceți cu ele? Acelea sînt problema și așa mai departe. Altă discuție este legată de faptul că nu ar fi foarte fericiţi de sistemul european sau sistemul chinezesc de reglementare și atunci încearcă să găsească o alternativă.“ De fapt, cum am putea pierde controlul în favoarea AI? Ce ar însemna ca Inteligenţa Artificială să preia controlul? Bogdan Manolea: „Cred că asta e o întrebare care tinde mai degrabă spre zona filozofică a discuției, însă eu cred că ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva pierdem controlul în ideea că nu reglementăm ceea ce deja putem să reglementăm. Și să vă dau un exemplu. În ultima perioadă au fost o serie de discuții legate de niște atacuri. Agenți AI dintr-o dată s-au trezit noaptea și au început să facă niște chestii la care cercetătorii nu s-ar fi așteptat și anume au atacat alte sisteme informatice cu un oarecare succes. Și au apărut tot felul de știri care au spus că agenții AI s-au trezit sau au început să aibă conștiință proprie. Și cred că de aici trebuie să distingem lucrurile. Pentru că nu s-au trezit și nu au nici conștiință proprie. Ci pur și simplu cei care au programat acele sisteme le-au dat niște sarcini care erau intruzive, adică să atace un alt sistem informatic, și nu au pus suficiente limite sau nu și-au dat seama că limitele pe care le pun nu sînt suficiente, astfel încît au permis acelor sisteme informatice să aducă niște prejudicii, prin atacuri, în alte sisteme informatice. Dacă am fi scos AI-ul din ecuație și am fi spus că niște oameni atacă alți oameni, era clar, era o infracțiune, nimeni nu își punea întrebări legate de cine-i responsabil. Dacă faci același lucru pentru un sistem informatic obișnuit, iarăși, e clar, e o infracțiune informatică. Ei, în momentul în care apare AI-ul și spui un agent AI, fiecare vrea să-și ia mîna de pe tigaia fierbinte și să zică nu, n-am fost eu, el, de la sine putere a atacat, pentru că a nesocotit ce l-am rugat eu să facă.” Aici este întrebarea: dacă acel agent AI a ieșit singur din sandbox, a făcut o treabă autonom, în afara cerințelor care i-au fost date de utilizator, de cel care l-a programat? Bogdan Manolea: „A ieșit pentru că putea să iasă. Adică tu, ca programator în zona respectivă, știi foarte bine că un sistem AI nu stă cumințel în sandboxul lui, ca să folosesc un termen un pic ironic. Tu trebuia să știi lucrul ăsta, tu trebuia să-ți dai seama că, de fapt, dacă vrei să-l testezi, ar trebui să fie într-un mediu de testare realmente închis din punct de vedere tehnic. Așa cum un calculator poți să-l scoți din priză, la fel și un sistem AI poți să-l deconectezi de la internet și să mergi într-o zonă închisă și să-l testezi acolo cum dorești. Faptul că tu dorești să-l testezi pe internet, către un site real, automat trebuie să pună niște semene de întrebare. Dar cazul ăsta este foarte bun pentru a ne arăta că sistemul actual nu este suficient de dezvoltat și de implicat, astfel încît, într-adevăr, să discutăm despre ceea ce trebuie. Și anume, care este responsabilitatea civilă și penală a celor care au făcut acest lucru? De ce nu se discută de acest aspect?  Cel atacat n-a fost supărat, ceea ce iarăşi pune niște întrebări legate de natura atacului, dacă nu cumva știa, dacă nu cumva a fost de acord și așa mai departe. Deci, în loc să vorbim despre momentul în care agenți AI încep să aibă controlul, cred că trebuie să ne gîndim mai degrabă la responsabilitatea oamenilor care programează, care folosesc AI și la ce responsabilitate au ei în relație cu agenții respectivi.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

Primele alegeri parlamentare din Rusia de la invazia pe scară largă a Ucrainei au avut loc în acest weekend. Nu e nici o surpriză – potrivit estimărilor, partidul de guvernămînt, Rusia Unită, va obține peste 57% din voturi. Cu numeroși opozanți ai regimului aflați în închisoare, cu singurul partid care se opune deschis războiului din Ucraina, Iabloko, interzis, și în absența observatorilor internaționali, acest scrutin e departe de a fi liber și democratic. Cum se explică mobilizarea la acest scrutin (circa 60% dintre cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne)? Cum ar trebui să privim celelalte partide care au intrat în Duma de stat, alături de Rusia Unită: sînt „de opoziție” sau fac parte din cercul puterii? Ce mesaj transmite Moscova deschizînd mai multe secţii de votare în regiunea transnistreană, fără acordul autorităților din Republica Moldova? L-am întrebat pe Laurențiu Pleșca, coordonator de programe la German Marshall Fund, expert în spațiul ex-sovietic.  Laurențiu Pleșca: „În primul rînd, cei care au votat la alegerile legislative din Federația Rusă sînt bugetarii și aparatul de stat. Este un număr important de persoane conectate cu sistemul care au fost mobilizate. Acest lucru se întîmplă la toate rîndurile de alegeri. (...) Opoziția din Federația Rusă este în momentul de față divizată și a transmis mesaje contradictorii. Partidul Iabloko (Mărul), care a fost interzis luna trecută de către Curtea Supremă de Justiție a Federației Rusie, și-a îndemnat alegătorii să boicoteze acest proces. Deci să nu meargă la vot, pentru că nu sînt alegeri veritabile. Pe de altă parte, avem liderii din exil, soția lui Alexei Navalnîi, Iulia Navalnia, care, alături de Maxim Katz şi Ilia Iașin, au îndemnat pe rețelele sociale cetățenii ruși din exil, dar și din țară, să meargă la vot și să voteze împotriva partidului prezidențial Rusia Unită. Ceea ce, de fapt, a încurajat și a ajutat regimul putinist să aibă prezenţă la vot, să pară legitimat în acțiunile sale. Rezultatele sînt asemănătoare cu cele de la alegerile legislative dinainte de război, din 2021. Dar aș menționa aici că, totuși, chiar dacă regimul s-a simțit în siguranță, tot a apelat la aceleași măsuri, cum ar fi soldați în cabinele de vot care îți stau în ceafă și se uită la tine cu cine votezi. De asemenea, am observat că în mai multe oblastii din Federația Rusă au fost introduse sute, poate mii de buletine ștampilate cu Partidul Rusia Unită, partidul prezidențial. Deci, chiar dacă a fost cumva o mișcare de protest, chiar dacă au fost anumite îndemnuri din partea liderilor de opoziție, s-a întîmplat la indigo același simulacru de alegeri cu care ne-am obișnuit în Rusia.”  Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

Andrei Gorzo a publicat recent volumul „Sfârșit de aventură” (Editura Polirom), o continuare a memoir-ului său „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie”, din 2024. Ne reîntîlnim aici cu personajul tatălui, medic legist în anii ’80, trimis la închisoare după ce face autopsia unui ștab din vechea orînduire, ajuns, după 1989, în apropierea unor oameni importanți din cercurile noii puteri, jurnalist în presa obscură a anilor 2000, un personaj în jurul căruia gravitează întreaga familie, aflată într-o permanentă stare de precaritate. Andrei Gorzo se uită înapoi și se chestionează cu privire la impulsurile care au generat prima carte avînd în centru figura paternă, adăugînd astfel un nou strat de onestitate textului său. În acest nou volum auzim și vocea mamei, mai mult decît în cel anterior. Mama fiind, de altfel, sursa principală a poveștilor. Și ancora familiei, în decenii de turbulențe. „Sfârșit de aventură” este și o carte de călătorii, pe urmele prozatorului Graham Greene, un fel de dublu patern livresc sau un mediator, un îmblînzitor al relației cu propriul tată.  Am vorbit cu Andrei Gorzo despre mizele acestui nou volum, ale scrisului confesiv și despre personajele cărții sale. Andrei Gorzo: „Pe mine scrisul mă ajută să mă țin laolaltă, adică bucățile din care sînt format să nu se fărîmițeze, să nu se dezasambleze. Deci în privința asta (scrisul) e terapeutic, doar că nu e terapeutic în sens tare: mă vindec, devin un om sănătos. E terapeutic fiindcă rămîn într-o zonă de funcționalitate și nu mă destram.” Și nu mi se pare puțin lucru. Andrei Gorzo: „Nu, nici mie nu mi se pare puțin lucru, dar nici nu e cine știe ce revendicare, nu ridic cine știe ce pretenții în momentul în care spun asta. Dar, spre surprinderea mea, pe măsură ce scriam cartea, spre final mi se pare că se apropie destul de mult de o formă de self-help și cumva, împotriva intențiilor mele inițiale, ajunge să aibă ceva de-a face cu o călătorie, să zicem, terapeutică.” Și în plus, după cum mărturisești în carte, s-au mai folosit și alții de focalizarea pe care o aduci cu prima carte. S-au regăsit și alții în această poveste, în felul cum ai exprimat durerea. Andrei Gorzo: „Da, în asta cred, în asta cred. Ceva ce scrie o persoană poate ajuta alte persoane să se simtă mai puțin singure. Uite, nu sînt doar eu pe lume care mi-am pus probleme. Cred la un nivel romantic în funcția de comunicare a scrisului.  Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Purtăm cu noi un bagaj emoțional pe care ni l-am construit în copilărie: modele de comportament în diversele situații de viață, mecanisme deprinse devreme pentru a face față la tot felul de provocări, mecanisme de apărare, mecanisme prin care încercăm să gestionăm tensiuni, dureri, suferințe. Ce impact are acest bagaj emoțional în relațiile noastre de mai tîrziu, în cuplu, atunci cînd apare un copil în viaţa unui cuplu? Cum ne modelează presiunile sociale ideea de familie? L-am întrebat pe sociologul Gelu Duminică,autorul cărţii „Viața în doi și jumătate. Ce am văzut, ce am preluat și cum să nu repetăm aceleași tipare”, apărută la Editura Hyperliteratura.  De ce e important să conștientizăm cum am crescut, ce fel de relație au avut părinții noștri de-a lungul primilor noștri ani de viață, cum am fost tratați de părinți? Gelu Duminică: „Pentru că cei care ne-au decodificat și ne-au învățat cam tot ce se întîmplă în jurul nostru sînt părinții. De la ei am învățat cam tot. Să nu punem mîna pe sobă că e uf, să respectăm, să salutăm, să spunem bună ziua, ce înseamnă iubire, ce înseamnă iertare, ce înseamnă limită sănătoasă. Ce înseamnă violență și ne ducem în zona cealaltă, ce înseamnă tăcerea și așa mai departe. De la ei le-am învățat. Mai mult decît atît, noi le-am învățat mai degrabă din ce şi cum făceau părinţii noştri, nu din ce spuneau. Pentru că de multe ori era o disonanță între ce ne spuneau și ce făceau. Noi, copiii, vedeam mai degrabă ceea ce făceau ei. Mulți dintre noi, sau cvasimajoritatea, nu își doresc să fie ca părinții lor, în foarte multe privinţe. Și discută despre cît de imperfecte, dacă nu chiar bolnave, erau relațiile părinților lor. Și unele dintre ele încă sînt. Presărate cu foarte multă violență. Presărate cu foarte multă singurătate. Unde relația de putere era la ea acasă. Unde frica era confundată cu respectul. Că ne place, că nu ne place, exact ca în experimentul lui Pavlov, noi am fost programați cultural – prin cultură înțelegînd tot ce se transmite non-genetic – să facem lucrurile alea. Dar nu prea le conștientizăm, decît în momentul în care sîntem noi înșine puşi în situația de a intra în relații și în momentul ăla descoperim că în relația de cuplu, devenim mama sau tata, în funcție de context.” Cît de mult din comportamentele noastre şi din felul cum ne purtăm în relaţia de cuplu reverberează în societate? Gelu Duminică: „Toate lucrurile astea, dihonia, cearta, scandalul, tăcerea le vedem în societate. Ceea ce s-a întîmplat zilele trecute în societatea românească are legătură și cu modul în care noi privim conflictul: cu pumnul se rezolvă, în momentul în care nu mai poți. Şi atunci spui: tot tu ai fost de vină, vezi unde m-ai adus!”  Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

„Starea Uniunii este mai puternică decît a fost vreodată. Dar, în același timp, poate părea mai precară ca niciodată.” Președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen și-a început discursul de azi despre starea Uniunii, din Parlamentul European de la Strasbourg, cu această afirmație paradoxală. Într-o lume pe care o descrie drept „ostilă”, von der Leyen propune o Europă mai capabilă să acționeze pe cont propriu: în apărare, dar și în energie, tehnologie, sau comerț. Printre altele, ea a anunțat și că Canada ar putea deveni primul „membru asociat” al Uniunii Europene. Dar discursul Ursulei von der Leyen s-a referit și la viața cotidiană a europenilor – de la prețul energiei la efectele schimbărilor climatice, de la abordarea cu privire la inteligența artificială la accesul copiilor la rețelele sociale. Am vorbit despre discursul privind starea Uniunii cu Oana Cristina Popa, cercetătoare la German Marshall Fund şi fostă ambasadoare a UE în Muntenegru, şi cu analistul Robert Lupiţu, redactor-şef al platformei „Calea Europeană”. „Starea Uniunii este mai puternică decît a fost vreodată. Dar, în același timp, poate părea mai precară ca niciodată.” Ce înţelegem din acest verdict? Robert Lupiţu: „Avînd în vedere că discursul privind starea Uniunii Europene este un obicei creat în 2010, pe modelul discursului privind starea națiunii al președintelui american – firește, e o diferență foarte clară de atribuții între președintele unui stat și președintele unei instituții europene –, vedem în prima parte a zicerii, în primul rînd, o frază de inspirație americană. The state of our Union has never been stronger. Da, nu a fost niciodată mai puternică. Urmată, în schimb, de o radiografie cît se poate de reală. Pentru că Uniunea Europeană experimentează crize puternice și sistemice nu de ieri, de azi, de cîțiva ani. Nu sînt crize de tipul una într-o generație. Sînt crize persistente și suprapuse. De altfel, întregul proces legat de autonomie strategică este unul de durată. Așa cum a durat, pînă la urmă, predarea diferitelor chei esențiale în zona de infrastructuri critice, un outsourcing geopolitic, dacă pot să spun așa, către China, pe zona de producție, materii prime și așa mai departe, gazul ieftin din Rusia, inclusiv procesul de reconversie industrială, de electrificare, de ce putem să mai discutăm pentru a ne lua destinul în propriile mîini – că și aceasta a fost o frază –, va dura. Și asta știm foarte bine, pentru că vorbim deja de un deceniu de suveranitate strategică, autonomie strategică. Emmanuel Macron va pleca anul viitor de la Palatul Élysée și ar merita să vedem, într-o radiografie, cît de autonomi am devenit în 10 ani sau nu. Inclusiv discuţiile despre competitivitate trenează. L-au determinat pe autorul acelui celebru raport, Mario Draghi, fostul premier italian și fostul președinte al BCE, să creeze un grup informal de reflecție și în egală măsură de influență, de lobby, acel grup de la Rin, tocmai pentru a impulsiona evoluția Uniunii Europene în diferite sectoare. Și sîntem fragili pentru că sîntem expuși masiv dezinformării, sîntem expuși de mai bine de un deceniu efectelor generate de recrudescența și afirmarea extremei drepte, extremelor politice, ultranaţionalismului, pe care l-a menționat și Ursula von der Leyen, amenințările hibride din partea Rusiei. Și acestea nu vor dispărea, sînt aici să rămînă, să se mențină, să pună presiune pe noi. Și Uniunea Europeană, în același timp, trebuie să furnizeze niște răspunsuri.” Care sînt perspectivele pentru extinderea Uniunii Europene în Republica Moldova și Ucraina în viitorul apropiat? Oana Cristina Popa: „Președinta von der Leyen a menționat extinderea în contextul securității vecinătății, a spus că în curînd se vor pregăti foi de parcurs pentru procesul de aderare a candidaților. În luna  octombrie, de altfel, ies rapoartele anuale pe pachetul de extindere, unde avem Balcanii de Vest, Moldova și Ucraina. Ce așteaptă Moldova și Ucraina în momentul acesta este să deschidă restul clusterelor, cele patru care mai sînt de deschis, în așa fel încît să poată progresa pe parcursul european. Să nu uităm că sînt niște cerințe în clusterul 1 care se referă la drepturi fundamentale, reforma judiciară, libertăți fundamentale care trebuie făcute înainte ca orice alte capitole să poată fi închise. Deci, cred că în acest moment, este foarte important pentru aceste state să-și facă temele. Moldova, de altfel, a și fost laudată de către comisara pentru extindere pentru că a făcut progrese notabile în ultima vreme. Faptul că extinderea a fost menționată, chiar dacă nu a ocupat un loc central – a fost menționată la sfîrșitul discursului și doar într-un paragraf –, dar faptul că a fost acolo este extrem de important pentru că extinderea merge mînă-n mînă acum cu întărirea securității pe vecinătatea estică și este legată de componenta securității din 2022 încoace, de cînd a început războiul în Ucraina.” Apasă PLAY pentu a asculta interviul integral!   O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

15 septembrie este Ziua Internațională a Democrației. Această zi ne găsește într-un moment complicat. Potrivit celei mai recente ediții a Indexului Democrației, România rămîne o democrație cu vulnerabilități importante. De mai bine de patru luni nu avem un guvern cu puteri depline, după căderea cabinetului Bolojan prin moțiune de cenzură. În societate s-au acumulat nemulțumiri, neîncredere și frustrări. Chiar astăzi, cîteva mii de protestatari – între ei, mulți fermieri – au manifestat în Piața Victoriei. Un protest care a pornit de la revendicări economice s-a politizat rapid și a degenerat în confruntări cu jandarmii. Ce spune un asemenea moment despre starea democrației românești? Și ce pericole amenință astăzi regimurile democratice? L-am întrbat pe Emilian Mihailov, conf. univ. la Facultatea de Filosofie a Universității din București și director al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. Emilian Mihailov: „Nu cred în discursurile prăpăstioase despre starea nației. Nu cred în discursurile prăpăstioase despre starea democrației românești, deși există niște probleme semnificative. Aș vorbi despre valoarea protestelor într-o democrație. Dacă ne uităm chiar la structura lingvistică, la demos, democrația este despre vocea poporului. Sigur că aici sînt niște capcane – cine este de fapt poporul? –, și poți să ai tot felul de grupări radicale care capturează simbolic ce ar însemna vocea poporului. Dar valoarea protestelor constă în această împuternicire a demosului. (..) Există un studiu celebru care documentează la nivel global eficiența protestelor. Şi aș puncta acest contrast: protestele pașnice sînt mult mai eficiente în a-și atinge scopurile comparativ cu protestele violente. Nu tot timpul este așa, avem și proteste violente, sau care au un nivel ridicat de agresivitate și de vehemență, care-și ating scopurile. Dar de regulă, protestele violente eșuează generînd polarizare și divizare între grupări, mesajul pe care doresc să-l transmită este deturnat și toată lumea începe să se lupte cu toată lumea. Protestele violente sînt eficiente mai degrabă atunci cînd avem de-a face cu niște cerințe civice negative, le zic eu, de tipul haideți să-l dăm jos pe X, spune NU unui anumit politician. Nu sînt cerințe civice complexe. Cînd ai de-a face cu cerințe civice complexe, de tipul hai să rezolvăm o problemă, nu doar să-l dăm jos pe X, protestele pașnice sînt mai eficiente pentru că se întîmplă ceva foarte interesant acolo. Într-o atmosferă pașnică, se dezvoltă foarte mult creativitatea în comunicare. Și există un inedit al comunicării care face ca mesajele să capete o susținere populară mai largă.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

Cum este înţeleasă religia în lumea de azi? Ce aduce lumii noastre cercetarea din domeniul istoriei religiilor? Ce metode de analiză folosesc cercetătorii din domeniu? În perioada 20-25 septembrie are loc la Bucureşti Congresul internațional de istorie a religiilor | Religions 360, care reuneşte nume importante ale cercetării din Europa, Statele Unite, Australia, Japonia și India. L-am invitat pe istoricul religiilor Eugen Ciurtin, preşedintele congresului, să vorbim despre mizele acestui eveniment extrem de ambiţios. Sînt 3000 de ani de religii pe care încearcă să-i acopere acest congres, care se numește Religions 360. 360 de grade în jurul ideii de religie, în jurul religiilor lumii. Totuși, care este ideea conductoare sau ce anume v-a interesat, care sînt direcțiile pe care vreți să le acoperiți în mod particular sau obligatoriu? Eugen Ciurtin: „Întotdeauna, în astfel de cazuri, trebuie să nu vrem foarte mult, ci să ne așezăm într-o poziție ospitalieră. Congresul este o figură itinerantă. Sînt congresele anuale și sînt congresele din 5 în 5 ani ale Asociației Internaționale, cele europene, în secolul acesta, anuale. Or, combinația acestor congrese și asociații, împreună cu eforturile organizatorilor, prin Societatea pentru istoria religiilor din București și Institutul de Istorie a Religiilor la Academiei Române, vin în întîmpinarea acestei dinamici. Cunoașterea e un proiect continuu, cunoașterea produce rezultate în fiecare an, iar forma cea mai bună este acest amfiteatru al cunoașterii, 360 trimite și la asta, dar mai mult decît alte dăți. (...) De data aceasta am propus și cel mai concis titlu, și cel mai generos, cel mai general concept, care trimite la circumscrierea cunoașterii, este titlul marii recenzii a lui Lawrence Eugene Sullivan la Enciclopedia lui Eliade, să circumscrii cunoașterea într-un moment anume, într-o disciplină anume. Am ajuns la acest nivel în care putem dialoga cu ei. Au primit din plin cu bucurie această propunere a mea și mă bucur să vă spun că ei înșiși au pregătit panel-urile: Esotericism 360, la 20 de ani după primul panel despre studiile despre esoterismul occidental în istoria culturii europene, în principal, care a avut loc la București în 2006. Apoi sînt panel-uri despre Vampirism 360, unde un mare savant etnolog, comparatist, Giuseppe Maiello, vorbește despre un șaman senilizat, care ar fi figura aceasta a vampirului, pe care noi o cunoaștem de la moroii transilvăneni pînă la filmul lui Radu Jude. Iată că acest concept de 360, de reunire a tuturor intereselor de cercetare, de centralizare a lor și de a da seama unii față de alții de pe poziții egale, tinde cognitiv să aibă un anumit succes, ceea ce ne onorează extraordinar de mult și încercăm în același timp să recapitulăm disciplina în tensiunile ei, în blocajele ei, în neajunsurile ei și în momentul istoric în care ne aflăm.” Multă vreme, ideea de modernitate a fost asociată cu secularizarea, cu ideea că pe măsură ce societățile devin mai educate, mai prospere, religia își pierde din greutate, din importanță. Totuși, vedem tot mai des în România, dar nu doar în România, că religia revine în politică, în dezbaterile despre identitate. Aveți o explicație pentru asta? Eugen Ciurtin: „Secularizarea, într-adevăr, pare a spune că religiile s-au retras undeva într-un vestibul, în culise. Dar noi am proiectat întotdeauna prin religii, cu aparatul nostru cognitiv și cu toată încărcătura noastră istorico-socială, am proiectat forme de asociere, forme de viitor, speranțe cu privire la lumea de dincolo și așa mai departe. Multe dintre conceptele și practicile unei vieți elementare, astăzi ca și acum trei secole, sînt întrucîtva în intersecția cu o religie sau alta, într-o comunitate sau alta, cu specificul ei sau nu. Ce face istoricul religilor este să nu devină parte în acest proces, să fie cu adevărat observator, să fie cu adevărat critic, inclusiv critic cu baza metodei istorico-filologice și hermeneutice (...) și să permită ca spațiul comun – pentru că un istoric al religiilor vede imediat cît de multe face o religie ca să le excludă pe celelalte dintr-o societate dată – să producă pînă la urmă democrație. Beneficul însuși în societăți și în epoci pentru științele umane este practica democratică. Ce stă în democrație produce beneficii în științele umane. Că altfel vine un totalitar sau un ideolog și îți spune nu e bun poetul nu știu care, dar nu e bună nici fapta religioasă respectivă sau doctrina sau personajul.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural