Advertise on podcast: Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie

A fi stăpânul gândurilor, emoțiilor și reacțiilor tale înseamnă a fi în controlul propriei vieți, a alege conștient ce gânduri și emoții dorești să experimentezi, a-ți alege răspunsurile și acțiunile vis-a-vis de factorii din exteriorul tău, în loc de a reacționa automat pierzând controlul asupra propriei persoane. În primul rând, emoțiile sunt răspunsuri electrice și chimice și au menirea să te ajute să faci față urgențelor și amenințărilor, declanșând reacții corporale predictibile. De exemplu, inima bate mai repede, pulsul crește, glucoza este eliberată în sânge pentru amplificarea energiei și a forței. Pupilele se dilată pentru a primi mai multă lumină, iar respirația își mărește ritmul pentru a primi mai mult oxigen. Toate aceste reacții se produc fie pentru a lupta, fie pentru a fugi atunci când ne confruntăm cu pericole reale, precum întâlnirea cu un animal sălbatic. Emoțiile au rolul de a ne ajuta să avem reacții de  tipul „luptă sau fugi”. Ne determină corpul să fie mai rapid și mai puternic temporar. Care sunt costurile? Pentru a crește energia în mușchi, alte funcții corporale sunt încetinite: stomacul poate să ne supere atunci când suntem stresați, de asemenea rațiunea este afectată - de aceea spunem și facem tot felul de lucruri neinspirate. Chiar dacă în aceste momente am fi capabili să ridicăm o greutate foarte mare de pe o persoană prinsă sub aceasta, nu reușim să spunem cele mai potrivite lucruri într-o situație tensionată. Odată ce reacția emoțională este activată, trebuie să își urmeze cursul. Dacă nu există un pericol real, aceasta durează patruzeci și cinci – șaizeci de secunde pentru cei mai mulți dintre oameni. Problema este că oamenii au animale sălbatice imaginare în minte. În vremurile moderne gândurile declanșează astfel de reacții emoționale. Situații care nu ne amenință integritatea fizică, precum a fi criticați, ne pot declanșa reacțiile descrise mai sus. În plus, pe lângă reacția de tipul „luptă sau fugi”, oamenii și-au însușit și reacția „îngheață”. Emoțiile te pot face să „paralizezi” și să rămâi fără cuvinte, în loc să te lupți (să răspunzi, să aduci argumente) ori să fugi (să încetezi discuția cu calm și să pleci). Trebuie să înveți să-ți stăpânești reacțiile pentru a putea rămâne calm în situații stresante. Un om care are dificultăți în a se lua pe sine în stăpânire... devine agitat și își pierde cumpătul sub presiune sau stres; poate izbucni și spune lucruri pe care nu ar trebui să le spună; se simte cu ușurință copleșit și devine emoțional, defensiv sau se retrage; se poate simți destabilizat când se confruntă cu surprize și poate avea reacții verbale necontrolate; față de ceilalți își poate pierde cumpătul și poate deveni agitat; poate lăsa cu ușurință să se vadă că este furios, frustrat sau anxios; poate avea în mod frecvent toane și poate fi foarte sensibil la critică; îi lipsește încrederea în sine; poate avea o nevoie pronunțată de control; are un slab control al impulsurilor. Un om cu o bună stăpânire de sine... este calm sub presiune; nu devine defensiv sau iritat în fața greutăților; este considerat matur; te poți baza pe el că își păstrează cumpătul în situații dificile; poate gestiona stresul; nu se destabilizează în situații neașteptate; nu arată frustrare când i se opune rezistență sau i se pun piedici; este o influență liniștitoare într-o situație de criză. Ce poți face pentru a reuși să te iei mai bine în stăpânire? Știi ce îți declanșează emoții neplăcute? Identifică acești stimuli. Scrie ultimele zece situații în care ți-ai pierdut cumpătul. Majoritatea oamenilor care au dificultăți în a se stăpâni pe sine au, de obicei, cinci – șapte stimuli repetitivi care le declanșează emoții puternice, fie că vorbim despre critică, o anumită persoană, a fi luat prin surprindere, partenerul de viață, copiii, banii sau o anumită formă de autoritate. Încearcă să grupezi evenimentele în trei – cinci categorii. Odată ce le-ai grupat, întreabă-te de ce reprezintă o problemă pentru tine. Este vorba despre orgoliu? Pierderea credibilității? A fi luat pe nepregătite? A fi descoperit? În funcție de fiecare categorie, gândește-te cum altfel ai putea răspunde într-o manieră matură. Repetă mental și fizic un răspuns mai potrivit. Încearcă să descrești cu zece la sută pe lună numărul dăților în care îți pierzi stăpânirea de sine. Oamenii spun și fac lucruri nepotrivite când își pierd stăpânirea de sine. Problema este că spun și fac primele lucruri care le trec prin minte. Însă, în astfel de situații, cel mai bun lucru pe care ai putea să-l spui sau să-l faci este al doilea sau al treilea care îți vine în gând. Învață să ții numai pentru tine primul răspuns care îți trece prin minte, suficient de mult până te gândești la o a doua variantă. Când ai găsit a doua variantă, așteaptă până o găsești pe a treia. Până atunci vei fi deja mai liniștit. Gândirea și judecățile noastre nu sunt cele mai bune atunci când răspundem emoțional. Creează și exersează tactici de amânare - pune o întrebare și ascultă, ia o gură de aer, fă ceva pentru a te calma. Ai nevoie de aproximativ un minut pentru a te lua în stăpânire odată ce răspunsul emoțional se declanșează. Nu face și nu spune nimic până nu trece un minut. Oamenii care au dificultăți cu stăpânirea de sine adesea nu pot accepta ca ceva ce își doresc să fie amânat, devin exigenți și încep să ceară cu insistență, considerând că merită să primească ce au nevoie, când au nevoie. Se supără când se amână planurile ori dacă trebuie să aștepte. Însă există situații în care nu poți face nimic, pentru că nu depind de tine. Notează ultimele zece situații în care lucrurile au fost amânate sau nu au ieșit așa cum ai vrut tu. Grupează-le în trei – cinci categorii. Repetă mental și fizic un răspuns mai matur. Relaxează-te dacă nu poți face nimic ori gândește-te la lucruri pozitive în timp ce aștepți. Învață să te aștepți și la lucruri imprevizibile. Ia în considerare și amânările. Notează care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla și gândește-te la trei potențiale soluții. În majoritatea timpului vei fi surprins plăcut și nu te vei mai supăra așa de tare. Învață să faci față în mod constructiv criticilor. Pierderea autocontrolului este cauzată adesea de criticile intenționate sau neintenționate. Sunt foarte mulți perfecționiști care nu gestionează bine critica la adresa lor sau la adresa a ceva ce au făcut sau nu au făcut. Mulți dintre noi avem slăbiciuni pe care ceilalți le cunosc și de care ne amintesc din când în când. Câteodată suntem criticați pe nedrept. A învăța să faci față criticilor este o abilitate care se poate învăța. Învață să observi defensiva și furia din jurul tău. Oamenii care accesează des astfel de emoții au multe pretenții în ceea ce privește comportamentul altora. În interacțiunile cu cei din jur, dacă ai tendința de a trage concluzii pripite, de a acționa înainte să gândești, pentru că nu îți place nici ambiguitatea, nici incertitudinea, ia-ți timp pentru a defini cu exactitate problema. Lasă-i pe ceilalți să termine ce au de spus. Încearcă să nu-i întrerupi. Nu termina propozițiile în locul lor. Pune întrebări de clarificare. Reformulează problema cu propriile cuvinte. Întreabă-i ce gândesc despre asta. Propune mai multe soluții pentru a fi dezbătute. Apoi decide. Fă exerciții pentru a te elibera de stres. Găsește o metodă de eliberare a emoțiilor tale. Găsește-ți un hobby care presupune activitate fizică. Aleargă, plimbă-te, fă exerciții fizice. Emoțiile sunt energie conservată în corp. Trebuie să fie eliberată cumva această energie emoțională. Învață să îți eliberezi tensiunea legată de muncă, în afara programului de lucru. Monitorizează ceea ce simți de fiecare dată. Poate că aduni prea multe în tine. Aștepți și aștepți, lași presiunea să se acumuleze, îți păstrezi grijile numai pentru tine, iar apoi explodezi la un moment dat pentru că nu mai poți. Rezolvă problemele atunci când apar și, dacă te deranjează ceva, spune, chiar dacă ți se pare că nu e mare lucru și că poți să treci peste. De fapt, toate aceste situații aparent minore care te deranjează și pe care le treci cu vederea sunt cele care, pe măsură ce se tot acumulează, te transformă într-o „oală sub presiune”. În plus, cu cât permiți mai multe altora, cu atât vor avea tendința să ceară mai mult, să încalce din ce în ce mai mult limitele și granițele tale personale. Ție când ți se pare cel mai greu să îți păstrezi cumpătul și ce soluții ai găsit până acum atunci când te confrunți cu astfel de momente? Dr. Ursula Sandner

Un bărbat care a crescut lângă un tată critic, distant sau care îi acorda atenție doar atunci când obținea rezultate deosebite, învață, foarte devreme, o regulă ce îi va modela viața de adult: că trebuie să demonstreze mereu că este valoros. Iubirea, atenția și aprobarea ajung să fie percepute ca recompense care se câștigă prin efort, nu ca lucruri pe care orice copil este firesc să le primească. Convingerea aceasta rămâne în mintea lui și îi influențează, mai târziu, toate relațiile importante. În viața de adult pare un exemplu de disciplină și determinare, deoarece muncește mult și are obiective profesionale ambițioase pe care le și atinge. Dar nu este motivat de o dorință sau de un interes autentic pentru ce face, ci de teama că, dacă se oprește, „moare”. Este o moarte simbolică – este vorba de faptul că, dacă el se definește prin realizările sale, în lipsa acelor realizări nu mai este nimeni, nu mai reprezintă nimic. Redevine copilul invizibil care simțea mereu că nu este suficient de bun și că trebuie să demonstreze că merită. Dar succesul îl liniștește doar pe moment. Atinge un obiectiv și, în câteva săptămâni, are nevoie să demonstreze din nou ceva. Oricât de departe ar ajunge, sentimentul că este „suficient” sau că face suficient nu apare niciodată, pentru că nicio realizare, oricât de măreață, nu poate compensa absența iubirii necondiționate pe care nu a primit-o la momentul potrivit. Caută în exterior o vindecare care nu poate veni de acolo. În relațiile de cuplu, partenera poate percepe o absență emoțională pe care el nu o recunoaște ca atare, deoarece pentru el implicarea se demonstrează prin acțiune și prin asumarea concretă de responsabilități. Ceea ce nu reușește să ofere este prezență emoțională. Atunci, când partenera își exprimă o nemulțumire sau vorbește despre ce o doare, în loc să o asculte, dă sfaturi, minimalizează, devine defensiv sau se retrage. A fi prezent emoțional este partea cea mai grea. La muncă știe ce are de făcut: există obiective, există rezultate, există criterii clare de apreciere. În cuplu, partenera nu îi cere să rezolve ceva, ci doar să îi fie alături, să o asculte, să o vadă, să o înțeleagă. În mintea lui, „a fi acolo fără să faci nimic” nu este iubire, este un eșec. Dacă nu poate „rezolva” nimic concret, simte că nu este cu adevărat util. Iar dacă nu este util, conform credințelor sale, nu merită să fie iubit. Dacă te recunoști în această descriere, conștientizarea aceasta este deja un punct de plecare. Iar dacă, la un moment dat, vei vrea ca lucrurile să se schimbe efectiv, există două direcții care merită explorate: Prima direcție este relația cu tatăl tău. Chiar dacă el nu mai trăiește sau nu mai aveți nicio legătură, asta nu schimbă nimic. Pentru că tatăl care îți influențează viața de adult nu este el ca persoană, ci vocea lui din mintea ta, cea care încă îți spune, după atâția ani, că nu ești suficient de bun. Este nevoie să recunoști ce nu ai primit de la el și să accepți că aprobarea după care alergi de zeci de ani poate nu va mai veni niciodată. Este un doliu real, pentru că, până nu îl traversezi, vei continua să cauți inconștient același tată în șefi, în parteneri de afaceri sau în mentori. A doua direcție este relația cu tine însuți – să înveți, treptat, să te simți valoros chiar și atunci când nu ai realizat absolut nimic într-o zi. În practică, asta presupune să te poți opri fără să te simți vinovat și să nu-ți mai tratezi propriile emoții ca pe obstacole în calea performanței. Pentru cineva care a trăit ani de zile cu credința că valoarea personală se măsoară prin rezultate, această schimbare are nevoie de timp și, de obicei, de sprijin terapeutic. În timp, motivația se schimbă. Continui să muncești și să îți dorești rezultate, dar nu mai ești condus de teama că, altfel, nu valorezi suficient. Iar pentru cineva obișnuit să trăiască cu presiunea de a demonstra mereu ceva, acest lucru înseamnă deja libertate. Ursula Sandner

Sunt conversații în care orice spui ajunge să fie folosit împotriva ta. Dacă explici, celălalt îți spune că te justifici. Dacă taci, îți spune că nu-ți pasă. Dacă încerci să clarifici situația, redirecționează discuția de la ce s-a întâmplat concret la cât de vinovat ar trebui să te simți. În astfel de momente, mulți oameni încearcă să se apere: dau explicații, se justifică, spun iar și iar că nu au vrut să-l rănească pe celălalt, încearcă să demonstreze că intențiile lor nu au fost rele. Dar atunci, când persoana cu care vorbești nu este cu adevărat dispusă să te asculte și să te înțeleagă, fiecare explicație pe care o dai se transformă într-un pretext pentru un nou atac. La fel de ușor poți aluneca în cealaltă extremă: devii rece, ironic sau arunci o replică tăioasă înainte să pleci, doar ca să-l faci și pe celălalt să sufere. Dar asta nu înseamnă că ai pus niște limite, deoarece o astfel de reacție este tot un mod de a continua conflictul, de a-l pedepsi pe celălalt, doar că într-o manieră pasiv-agresivă. Însă există și o cale sănătoasă, una matură. Rămâi deschis la dialog, atâta vreme cât nu se transformă în învinuiri și atacuri. Poți spune simplu: „Vreau să avem această discuție, dar fără atacuri și reproșuri. Propun să luăm o pauză și să continuăm când putem vorbi calm”. Nu te mai justifici, nu mai încerci să convingi pe nimeni, iar dacă celălalt continuă să te acuze, pur și simplu te retragi. Printr-o astfel de atitudine nu urmărești să-l rănești pe celălalt sau să-l faci să vină după tine. Te oprești pentru că vezi că o discuție constructivă nu mai este posibilă. Nu ești responsabil pentru emoțiile și reacțiile celuilalt, oricât ar încerca acesta să te facă să te simți vinovat. Când tot ce spui este răstălmăcit, iar celălalt nu își dorește să ajungeți la o înțelegere, faptul că te oprești nu înseamnă că fugi sau că ești laș; de fapt, alegi o cale matură de a opri un conflict care nu duce nicăieri. Ursula Sandner

Cei care suferă de tulburare de personalitate de tip evitant au o frică pronunțată ca nu cumva să fie criticați sau respinși, sunt hipersensibili la evaluări negative și foarte rezervați și inhibați social. Trăiesc foarte dureros inacceptarea sau refuzul și interpretează exagerat comentariile celor din jur. Dacă cineva este ușor dezaprobator, se simt extrem de lezați. Pentru că le este teamă să nu fie umiliți sau criticați, evită pe cât posibil interacțiunile interpersonale, nu își fac prieteni noi decât dacă sunt siguri de bunăvoința necondiționată a acestora și, cu toate că își doresc relații la care visează deseori cu ochii deschiși și pe care le idealizează, atitudinea lor este în general una pasivă. Alții i-ar putea descrie ca rușinoși, timizi, singuratici. Nu au încredere în ei înșiși, se subestimează, se percep ca fiind inadecvați, inferiori altora, neatrăgători și, din acest motiv, evită să se expună în situații sociale. Însă chiar frica, anxietatea și tensiunea lor constantă îi determină uneori pe alții să îi ridiculizeze, fapt ce le întărește această teamă și le confirmă ideea că este mai bine să eviți a te expune în vreun fel. Au impresia că, orice ar spune, este greșit, așa că deseori aleg tăcerea. Sunt reținuți, le este greu să vorbească despre ei înșiși sau despre sentimentele lor de teama de a nu fi expuși sau ridiculizați. De regulă au doi sau trei prieteni buni pe care îi cunosc de mult timp și față de care pot cu ușurință deveni dependenți. Au nevoie de aprobarea și simpatia celor din jur, de reasigurare și securizare, de a se simți protejați, acceptați și susținuți și au tendința de a plasa responsabilitatea propriei vieți în mâinile altora. Deseori le fac pe plac celor din jur și le este teamă de confruntări sau pur și simplu să își spună punctul de vedere. Ezită să își asume riscuri ori să se implice în activități noi pentru a nu fi puși în dificultate și, de asemenea, exagerează importanța unor eventuale pericole sau eșecuri. Au nevoie de certitudine și siguranță și deseori au un stil de viață limitativ, rutinier, blazat, preferând situațiile pe care sunt siguri că le pot controla. Toate aceste lucruri se răsfrâng și asupra activității profesionale. Încearcă să evite situaţii sociale care pot fi importante pentru jobul lor sau pentru avansarea în carieră, le este teamă de eșec, se autodepreciază și nu își folosesc întreg potențialul, preferând roluri mărunte sau posturi care se află sub capacitățile lor. Există etape sau momente în viață când cineva se poate regăsi în cele descrise mai sus, precum perioada copilăriei sau adolescenței. Copilul poate manifesta timiditate, izolare și frică de străini, însă toate acestea devin din ce în ce mai puțin accentuate cu timpul. În adolescență, de asemenea, putem fi timizi sau nu suntem suficient de siguri pe noi și evităm să ne expunem din teama de a nu ne face de rușine. Sau ne putem îndrăgosti, însă nu avem curajul să îi spunem celuilalt ceea ce simțim, pentru că ne este teamă de respingere. În acest caz nu vorbim despre o tulburare de personalitate, deoarece caracteristicile expuse mai sus trebuie să fie prezente în toate domeniile vieții unei persoane și să reprezinte pattern-uri repetitive după care ea gândește și acționează, neexistând vreo evoluție precum în cazul adolescentului care, odată cu vârsta, depășește aceste temeri. Așadar, persoanele care ajung să dezvolte tulburarea de personalitate evitantă pot deveni tot mai rezervaţi şi evitanţi în adolescenţă si la începutul perioadei adulte, în loc de a deveni din ce în ce mai puțin anxioși și mai încrezători. Printre cauze putem enumera factorii genetici, educația, mediul familial (un copil poate dezvolta complexe de inferioritate dacă este comparat în permanență cu frații lui sau cu alți copii aparent mai buni) o percepție negativă de sine sau existența unor defecte fizice, modelul parental (un tată evitant/anxios sau o mamă evitantă/anxioasă). Această tulburare este diagnosticată în mod frecvent împreună cu tulburarea de personalitate dependentă sau chiar confundată cu ea (diferența de bază între cele două este că preocuparea principală în tulburarea de personalitate evitantă este evitarea umilirii și a respingerii, pe când în tulburarea de personalitate dependentă, preocuparea este centrată spre a fi luat sub protecţie de cineva) și cu tulburările afective și anxioase (în special fobia socială de tip generalizat). Orice persoană poate simți anxietate socială în anumite situații – când are un interviu important de susținut, când face primul pas către cineva de care se simte atras, când face cunoștință cu persoane importante, însă această anxietate este una normală, nu ne împiedică să facem ce ne-am propus și se reduce odată ce ne obișnuim cu situația. Când anxietatea se transformă în fobie socială, persoana începe să evite în mod sistematic anumite situații, iar trăirile și comportamentele de evitare îi cauzează multă suferință și au impact asupra funcționării sale. Personalitățile evitante resimt o anxietate aproape continuă de a nu fi judecați sau respinși.  Cum să ne purtăm cu personalitățile evitante? Să îi încurajăm să își seteze obiective din ce în ce mai îndrăznețe prin care să își depășească fricile. Anxietatea se reduce atunci când oamenii se confruntă treptat cu situațiile de care se tem și constată că lucrurile nu stau chiar așa de rău precum își închipuiau ei. Să le arătăm că suntem deschiși și să îi încurajăm să vorbească despre ei sau să își exprime părerile. Să le respectăm părerile chiar dacă nu sunt în acord cu ale noastre. Asta nu înseamnă că îi vom aproba chiar și atunci când nu suntem de acord, ci că ne vom susține punctul de vedere cu argumente și nu le vom devaloriza părerea. O reacție prin care îi contrazicem în mod agresiv îi va determina să dea înapoi sau altădată să nu mai aibă curajul să se exprime. Dacă este nevoie să îi criticăm, să începem prin a le spune ceea ce apreciem la ei, iar mai apoi să criticăm comportamentul, nu persoana. Să evităm ironiile la adresa lor - din cauza hipersensibilității pot interpreta greșit chiar și o glumă nevinovată. Comunicarea asertivă este cea mai bună soluție.  Ce poți face dacă tu însuți te regăsești în descrierile de mai sus? Conștientizează și schimbă felul în care îți vorbești în dialogul tău interior – când observi că te critici, că te devalorizezi, că îți întărești convingerile negative pe care le ai despre tine, spune stop și schimbă-ți gândurile cu unele neutre sau pozitive. Pune sub semnul întrebării toate aceste convingeri, ele nu sunt neapărat adevărate doar pentru că tu ți le repeți în minte de atâta timp și pentru că ele au ajuns să îți dicteze comportamentul. Învață să fii din ce în ce mai asertiv, adică să îți spui și să îți susții punctul de vedere, chiar dacă ceilalți nu sunt de acord cu tine. Schimbă felul în care te raportezi la cei din jurul tău - oamenii sunt diferiți și reacționează diferit, unii sunt mai agresivi, alții sunt mai critici, unii caută să își urmărească interesele, fără a mai ține cont de ecologia propriilor comportamente, alții te atacă pentru că sunt pur și simplu nefericiți sau neîmpliniți și sunt obișnuiți să vorbească și să se comporte într-o manieră negativă. Nu putem controla ceea ce fac sau spun cei din jur, însă putem alege să nu ne lăsăm afectați, să nu luăm lucrurile la modul personal (comportamentul unui om vorbește despre el, nu despre tine) și să lucrăm la stima și la încrederea noastră în sine, astfel încât bunăstarea noastră să nu mai depindă de validarea sau neacceptarea noastră de către ceilalți. Propune-ți ca în fiecare săptămână să faci un lucru nou pe care l-ai evitat până acum și, pe măsură ce trece timpul, crește frecvența și dificultatea acestora. Stabilește-ți obiective în acord cu ceea ce îți dorești, fă-ți un plan de acțiune pe termen scurt, mediu și lung, identifică obstacolele (care de cele mai multe ori sunt doar frici fără obiect create de gândurile tale) și găsește soluții pentru a le depăși. Atunci, când îți dorești să realizezi ceva, nu vei face nimic dacă prin gândurile pe care le hrănești în mintea ta, te autosabotezi sau îți pui singur obstacole. Aceste gânduri sunt provenite din frică și de aceea este important să îți stabilești un plan de acțiune și să identifici la fiecare pas care frici sau obstacole sunt într-adevăr reale și care sunt doar plăsmuiri ale minții tale, adică niște temeri iraționale. Asumă-ți responsabilitatea pentru viața ta - observă dacă te autoiluzionezi că într-o zi ceva se va schimba ca prin minune, că va apărea o persoană sau o slujbă perfectă, fără ca tu să faci vreun efort în acest sens. Dacă faci asta, dă-ți seama că numai tu, prin puterile și acțiunile tale, poți schimba ceva în viața ta. Iar dacă vrei ca ceva să se schimbe, acționează într-un sens sau altul. Indiferent cât de greu îți poate părea acum să îți înfrunți temerile, este de preferat să faci în fiecare zi câte un lucru, oricât de mărunt, astfel încât să începi treptat-treptat să depășești suferința cauzată de inacțiune, stagnare și frică. Frica, anxietatea, credințele limitative, dialogul tău interior negativ, autodeprecierea reușesc să îți creeze impresia că nu ai puterea să schimbi ceea ce știi și tu că ți-ai dori să fie altfel. Însă,

Sistemul nervos al unei persoane crescute de un părinte hiperprotectiv şi anxios… O astfel de persoană a crescut simţind că lumea e plină de pericole şi că trebuie să fie mereu precaută şi „cuminte” ca să fie în siguranţă. A învățat că orice gest „nepotrivit” sau orice inițiativă spontană ar putea avea urmări catastrofale. A fost nevoită să fie mereu prevăzătoare și atentă la reacțiile şi fricile părintelui, la reguli şi avertizări, la tot ce „s-ar putea întâmpla”. A crescut cu sentimentul că siguranţa şi iubirea sunt condiționate de respectarea regulilor şi de îndeplinirea aşteptărilor şi dacă evită tot ce pare „riscant” sau „neprevăzut”. A devenit adultul care simte că trebuie să dețină mereu controlul şi că a greşi sau a ieşi din tipare e periculos, care analizează totul căutând cea mai sigură cale de a acționa şi cel mai puțin riscant mod de a se purta. Când lucrurile devin imprevizibile sau neclare, sistemul ei nervos se pregătește de luptă sau fugă. Dacă tensiunea şi incertitudinea durează prea mult şi nu există o ieşire clară, sistemul nervos trece într-o stare de „îngheț” şi retragere, ca formă de protecţie. E un sistem nervos care şi acum reacţionează după amprenta unei copilării dominate de anxietate şi de nevoia de a „face totul cum trebuie”. Sistemul nervos al persoanelor cu un istoric de traume sau care suferă de stres cronic semnalează în mod constant pericol, chiar dacă mediul este unul sigur. Este ca și cum ar rămâne în poziția „pornit”. Acesta este prețul pe care îl plăteşte un sistem nervos format într-un climat de anxietate şi control: chiar şi după ce pericolul a trecut, chiar şi după ce copilul a devenit adult, corpul şi mintea continuă să reacţioneze după acelaşi tipar. Partea bună este că, odată ce conştientizăm acest mecanism, avem şi puterea de a-l rescrie, căutând ajutor și practici care să ne ajute. Ursula Sandner

Te place EL cu adevărat sau doar se joacă? Îți place de el, dar el ce simte? Ești confuză și nu știi nici ce reprezinți pentru el, nici încotro se îndreaptă relația asta. Când un bărbat e cu adevărat interesat de tine, îți arată acest lucru prin faptele sale, prin prezența sa, prin consecvența sa. Nu există contradicții între ceea ce spune și ceea ce face. Nu îți spune: „Ești minunată, abia aștept să ne vedem”, iar apoi nu mai dă niciun semn, decât atunci când îi este lui convenabil. Dacă tu ești cea care inițiază totul, care întreabă, care vrea să clarifice, e un semn că tu ești mai implicată decât el. Și e important să vezi asta, nu să-i găsești scuze. Un bărbat asumat, care știe ce vrea, nu trimite semnale ambigue, ci acționează. Când trebuie să ghicești, e deja un „nu” deghizat în „am fost ocupat”, „sunt stresat”, „a intervenit ceva”. Poate îți e frică să nu pari „prea directă” sau să-l sperii, așa că alegi să te prefaci că totul e ok. Dar gândește-te: „Chiar vrei să investești într-o relație care începe cu nesiguranță și confuzie?”. Sigur, poate că este confuz. Poate trece printr-o etapă de tranziție în viața lui profesională sau personală. Poate încă poartă rănile unei relații anterioare. Poate chiar te place sincer, dar nu are curaj să-și exprime clar sentimentele pentru că asta l-ar face să se simtă vulnerabil. Poate te ține în așteptare până decide ce vrea sau până apare altcineva. Însă chiar contează dacă este sau nu așa? Dacă sunt adevăruri sau doar îi găsești scuze? Ceea ce contează este să-ți dai tu seama de ce alegi pe cineva care nu te alege pe tine clar. Lucrurile sunt destul de simple: când cineva vrea să fie cu tine, se vede. Când nu vrea, se simte. Dacă un bărbat nu e clar, dacă îți transmite mesaje contradictorii sau te face să te îndoiești constant, e deja un „nu”. Confuzia ta e „nu”-ul lui nespus cu voce tare. Ursula Sandner

Unul dintre motivele (adesea trecut cu vederea) pentru care sistemul tău nervos nu se poate vindeca pe deplin este faptul că rămâi în același loc unde ai fost rănit – alegi să menții contactul constant cu cei din familia ta, chiar dacă ei continuă să nege realitatea a ceea ce s-a întâmplat și, mai mult decât atât, se comportă la fel de toxic și acum. Poți petrece ani întregi explorându-ți trecutul, conștientizând diferite aspecte și exersând tehnici de autoreglare emoțională. Însă, dacă rămâi în același mediu, alături de oameni care te invalidează, care „rescriu” realitatea așa cum le convine lor sau care îți spun că exagerezi, sistemul tău nervos va rămâne permanent în alertă. Iar asta nu se întâmplă pentru că ești tu „prea sensibil” sau pentru că „te încăpățânezi” să nu lași trecutul în urmă, ci pentru că siguranța nu înseamnă doar absența conflictelor, ci și a recunoaște și a trăi în adevăr. Atunci, când acest adevăr este negat, corpul tău primește semnale contradictorii – deși la nivel conștient îți dorești apropierea de cei din familia ta, sistemul tău nervos recunoaște același pericol pe care l-a simțit și înainte. De aceea, vizitele, apelurile sau chiar mesajele din partea familiei pot declanșa tensiune fizică, închidere emoțională sau anxietate, chiar și după ani de lucru cu sinele. Să încerci să te vindeci în același mediu în care ai fost rănit este ca și cum ai încerca să reconstruiești o casă în timp ce cineva îți scoate, zi de zi, chiar cărămizile de la bază. Sistemul tău nervos nu are niciodată stabilitatea necesară pentru a se repara cu adevărat. Pentru aceasta, ai nevoie să trăiești, zi de zi, într-un mediu în care te simți în siguranță, în care ești respectat și în care și adevărul îți este respectat, fără să fii nevoit mereu să te justifici, să te aperi sau să le explici celorlalți perspectiva ta. Uneori asta poate însemna limitarea contactului, stabilirea de limite clare sau alegerea acelor relații în care ești crezut și luat în considerare din prima clipă. Păstrând distanța și alegând să îți construiești suficient de multe experiențe în care te simți în siguranță și validat, sistemul tău nervos începe să învețe că nu mai ești în pericol, că ce a fost rău, a trecut. Vindecarea nu înseamnă doar „să treci peste și să îți vezi de viață în continuare”, ci înseamnă și să alegi acele medii în care corpul tău poate, în sfârșit, să se odihnească. Ursula Sandner

Când un om promite, dar nu face nimic, îți spune, de fapt, că nu vrea să se schimbe. Vorbește despre ce intenții are, însă comportamentele rămân aceleași. Îți cere iertare, însă repetă aceleași greșeli. Consecvența este cheia. Uită-te la ceea ce face acel om, nu la ce spune. Sigur, poate simula schimbarea, de exemplu, să devină amabil, afectuos și atent după o perioadă în care a fost rece, dur sau agresiv. Și face asta tocmai pentru a te determina pe tine să te îndoiești de realitatea ta. Nimeni nu se schimbă dacă nu are o motivaţie clară ca să facă asta. Atunci când un anumit comportament se tot repetă, este responsabilitatea ta să-i pui capăt, îndepărtându-te de acel om. Ceilalţi vor face ceea ce ei își doresc, însă tu decizi dacă și cât de mult le permiţi să facă parte din viaţa ta. Ursula Sandner

Când începi să te vindeci... – poți să te confrunți cu propria suferință fără să te mai înspăimânți – ești din ce în ce mai pregătit să o lași să plece; – începi să pui limite și să spui „nu” – chiar dacă este inconfortabil; – nu mai tânjești după aprobarea celorlalți – te simți împăcat cu cine ești, chiar dacă cei din jur nu te înțeleg sau nu te validează; – poți sta singur fără să te mai simți singur – nu mai simți nevoia să fii mereu cu cineva doar ca să eviți să rămâi tu cu tine; – nu te mai lași atras în jocurile altora – alegi să răspunzi, nu să reacționezi; – îți poți privi trecutul fără să te mai rușinezi și fără să te mai judeci – alegi să înveți din el, nu să te pedepsești pentru el. Ursula Sandner

Să cauţi acceptarea, validarea sau aprobarea altora înseamnă să trăiești în limitarea impusă de gândirea și mentalitatea celor din jurul tău. Dacă ești interesat de ceea ce spun sau vor ceilalţi, există mari șanse să te pierzi pe tine – valorile, visurile și abilităţile tale. Nu alţii ar trebui să decidă cum să fii, cine să fii, cum să trăiești, ci doar vocea ta interioară este cea care contează. Succesul pe care îl ai în ochii altora, însă care pe tine nu te împlinește, nu înseamnă, de fapt, nimic. Tu ești singurul în măsură să decizi cum vrei să fii și ce înseamnă succesul pentru tine. Succesele sau eșecurile tale sunt subiective și doar tu ești singurul în măsură să le definești. Tot ceea ce contează cu adevărat este felul în care îţi cârmuiești viaţa și cum te simţi în ea. Doar tu știi ce înseamnă succesul pentru tine, tu îţi construiești propria fericire sau nefericire, iar ceea ce gândesc alţii despre tine nu trebuie să aibă nicio importanţă. Ursula Sandner

Când îndrăznești să ieși din mulțime, când încetezi să te mai conformezi scenariului mediocrității acceptat de majoritate, oamenii te vor ataca, te vor urî, îți vor pune piedici, te vor bârfi și te vor invidia. Vor încerca să te amenințe și să te sperie spunându-ți minciuni, vor face orice, doar ca să rămâi la fel ca ei. Nu te lăsa intimidat de toată agresivitatea care vine spre tine. Agresivitatea aceea provine din frica lor ca nu cumva tu să reușești și să le demonstrezi că strădania lor de a-și trăi viața între cadre fixe, limite date de frică și iluzia siguranței este inutilă. Lasă-i să te atace și mergi hotărât pe drumul tău. La unii dintre ei, invidia se va transforma în admirație și îi vei inspira și pe ei să rupă lanțurile condiționărilor și blazării în care trăiesc. Iar ceilalți... își vor continua viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vor spune că ești nebun sau că ai avut noroc și vor trece la alt subiect de bârfă. Fii împlinit, bucură-te de viața ta, fii de succes, așa cum îți definești tu reușita și uită de gura lumii! Chiar nu este problema ta ce spun sau ce gândesc cei care nu sunt modele de viață admirabile pentru tine. Ursula Sandner

Liniștea interioară nu este o „întâmplare” și nu depinde de faptul că, în jurul tău, totul funcționează perfect. Este rezultatul alegerilor pe care le faci zilnic, în relație cu ceilalți și cu tine însuți. Aceste alegeri par nesemnificative din exterior, dar atunci când devin modul tău obișnuit de a acționa, îți schimbă complet felul în care te simți în propria viață: – alegi să nu răspunzi la fiecare provocare, la fiecare critică sau la fiecare replică acidă. Un conflict nu poate să existe decât atunci când ambele persoane aleg să participe la el, iar uneori singurul mod de a-ți păstra liniștea este să refuzi pur și simplu să intri în jocurile celorlalți; – alegi să nu-ți mai irosești timpul și energia încercând să le explici celorlalți cine ești cu adevărat sau de ce ai acționat într-un anumit fel. Când cineva a decis deja ce să creadă despre tine, orice explicație este de prisos. Oamenii vor vedea în tine doar ce vor să vadă, indiferent cât te-ai strădui să le schimbi părerea; – alegi să nu îți mai asumi responsabilitatea pentru emoțiile altora. Este firesc să simți când cineva de lângă tine este supărat sau furios, însă una este să observi starea cuiva și alta este să crezi că e vina ta sau că e de datoria ta să o schimbi. Nu e nevoie să te dai peste cap, să faci compromisuri sau să renunți la nevoile tale doar pentru a le face pe plac celorlalți; – alegi să pui limite clare și ferme în interacțiunile cu cei din jur. Înveți să spui „nu” fără să te mai justifici la nesfârșit și să stabilești ce comportamente accepți și ce refuzi să mai tolerezi. Liniștea ta depinde în mod direct de alegerea ta de a-ți proteja timpul, energia și spațiul personal. Unii oameni se vor supăra sau se vor îndepărta când începi să pui limite și tocmai aceasta este dovada că ei nu au ce să caute, de fapt, în viața ta; – alegi să nu mai împărtășești fiecare gând, fiecare dorință și fiecare plan cu oricine. Nu toți oamenii sunt capabili să se bucure pentru tine când îți merge bine sau să te încurajeze când îți dorești ceva. Unii, poate fără să vrea, te pot descuraja, judeca sau pot întoarce împotriva ta ceea ce le-ai spus. Păstrează lucrurile importante pentru tine și pentru puținii oameni care ți-au dovedit, în timp, că îți vor binele. Niciuna dintre aceste alegeri nu este ușoară la început și s-ar putea să simți uneori vinovăție sau teamă. Însă adu-ți aminte că a-ți proteja liniștea nu înseamnă că devii egoist sau rece, ci că alegi, în sfârșit, să te tratezi pe tine cu același respect și cu aceeași grijă pe care le-ai oferit mereu celorlalți. Ursula Sandner

Gelozia… o trăire atât de complexă și atât de intensă uneori. Presupun că nu-ți este străină, nu-i așa? Poate că am trăit-o cu toții la un moment dat al vieții noastre; este, în fond, o parte firească a experienței umane, însă ceea ce contează este cum reușim să o înțelegem și să o gestionăm. În gelozie este vorba despre frica de a pierde pe cineva important pentru noi în favoarea altcuiva, despre furia față de cineva pe care îl vedem ca pe un rival, despre neîncrederea în cineva despre care ne temem că ne-ar putea trăda. De multe ori, orice intrare a unei noi persoane în cercul nostru social poate fi percepută ca o potențială amenințare, alimentând frica de pierdere, umilință, marginalizare și abandon. Adesea, gelozia este confundată cu invidia, deși ele sunt trăiri diferite. Gelozia este, în principiu, sentimentul că suntem „lăsați pe dinafară” dintr-o relație importantă pentru noi, în timp ce invidia apare atunci când percepem că altcineva are ceva ce noi nu avem - fie că este vorba de succes, frumusețe, respect sau orice altă resursă de valoare. În loc să simțim că pierdem ceva, așa cum se întâmplă în cazul geloziei, invidia declanșează dorința de a obține ceea ce are celălalt sau chiar de a distruge acel lucru pentru a elimina diferența care ne face să ne simțim inferiori. Invidia este deseori despre comparație și competitivitate într-un anumit domeniu, fie el profesional, personal sau social. Dacă vedem pe cineva având succes într-un domeniu care contează pentru noi, cum ar fi cariera, putem simți invidie dacă persoana respectivă câștigă mai mult sau este promovată înaintea noastră. În schimb, gelozia este mai mult despre protejarea unei relații care este amenințată de un „intrus” perceput. Deși gelozia și invidia sunt emoții diferite, ele pot apărea simultan față de aceeași persoană, deoarece ambele implică percepția unei competiții și a riscului de pierdere. Gelozia implică o combinație de emoții puternice, cum ar fi furia, frica, confuzia, neputința și tristețea. Deși adesea spunem că „simțim” gelozie, aceasta presupune și o gamă largă de gânduri negative și comportamente reactive. Gânduri de tipul:  „este interesat de altcineva”, „mă va părăsi”, „trebuie să aflu ce se întâmplă” apar deseori în mintea celui gelos. Aceste gânduri pot duce la comportamente distructive, precum controlul excesiv, verificările obsesive sau chiar confruntările agresive. Problema nu este faptul că simțim gelozie, ci modul în care reacționăm ulterior. Reacțiile noastre sunt cele care creează probleme. De exemplu, o reacție de furie necontrolată poate escalada rapid într-o ceartă care poate lăsa răni emoționale de durată. Cu alte cuvinte, una este să simți gelozie și alta să acționezi din gelozie. Această trăire poate fi înțeleasă ca o oportunitate de a reflecta asupra propriilor nesiguranțe și asupra dinamicii relațiilor noastre. O putem privi ca pe un simptom al nesiguranței personale, însă o putem privi și prin prisma evoluției noastre biologice, psihologice și sociale. Gelozia își are originile în evoluția umană, funcționând ca un mecanism de protecție în relațiile romantice și de familie, pentru a preveni infidelitatea și a proteja moștenirea genetică. În societățile timpurii, gelozia era importantă pentru a asigura supraviețuirea speciei; oamenii erau motivați să își protejeze partenerii și copiii pentru a-și transmite genele. De exemplu, într-o relație de cuplu, gelozia poate apărea ca o reacție la amenințarea de a pierde partenerul, ceea ce ar putea însemna pierderea resurselor emoționale, financiare sau genetice. Astăzi, mediul nostru modern nu mai seamănă cu cel din trecut, iar acest răspuns evolutiv nu mai este la fel de relevant, însă înțelegerea acestei perspective ne poate ajuta să realizăm de ce gelozia este o emoție atât de puternică și intensă. Cu toate acestea,  nu ar trebui să o folosim ca pe o scuză pentru comportamentele noastre distructive. Gelozia este adesea confundată cu o expresie a iubirii, dar, în realitate, este mai mult o manifestare a egoismului și a nevoii de control decât a iubirii autentice. Gelozia nu este doar teama de a pierde o persoană dragă; este, de multe ori, o reflecție a fricii că nu suntem suficient de buni sau că nu merităm iubirea și atenția celorlalți. Aceste frici sunt deseori înrădăcinate în insecuritățile personale, formate în urma experiențelor trecute, fie ele din copilărie sau din relațiile anterioare. Experiențele timpurii pot influența într-o foarte mare măsură modul în care ne formăm convingerile despre încredere și siguranță în relațiile adulte. Dacă, de exemplu, un copil a fost martor al infidelității părinților sau a crescut într-un mediu în care nevoile sale emoționale nu au fost împlinite constant, acest copil poate dezvolta o percepție că oamenii nu sunt de încredere în relațiile intime. Aceste convingeri sunt adesea perpetuate în relațiile viitoare, unde frica de a nu fi trădat sau abandonat poate apărea chiar și în absența unor motive concrete. În multe cazuri, gelozia devine un mecanism de apărare împotriva rănilor din trecut. De exemplu, o persoană care a fost înșelată într-o relație anterioară poate dezvolta o frică persistentă că va fi trădată din nou. Astfel, gelozia devine o barieră în calea intimității și încrederii reale. Când o persoană simte nevoia să știe fiecare mișcare a partenerului său, unde se află, cu cine se întâlnește sau cât timp petrece cu prietenii, acest comportament nu reflectă iubirea, ci o dorință de control. Este un semnal clar al unui egoism mascat, unde nevoile proprii de securitate și validare prevalează asupra respectului pentru libertatea celuilalt. Iubirea autentică înseamnă încredere, respect reciproc și libertatea de a fi tu însuți. Într-o relație sănătoasă, ambii parteneri se susțin reciproc în creșterea și dezvoltarea lor personală. Iubirea adevărată nu implică o luptă de putere, ci o colaborare pentru bunăstarea ambilor parteneri. În schimb, gelozia, atunci când scapă de sub control, poate eroda aceste valori de bază, transformând o relație într-o arenă de conflict și nesiguranță. Credințele noastre și gelozia Credințele noastre reprezintă filtrele prin care interpretăm lumea și experiențele noastre. Ele sunt formate pe baza experiențelor anterioare, influențelor culturale, educației și relațiilor timpurii. Aceste credințe pot fi pozitive, constructive sau pot fi negative și distructive, alimentând emoții precum gelozia. De exemplu, dacă ai o credință de genul „nu sunt demn de iubire”, te poți teme că partenerul tău va găsi pe altcineva mai interesant sau mai atractiv decât tine. Este ca și cum ai purta ochelari întunecați care fac ca totul să pară mai întunecat decât este. Dacă nu realizezi că porți acești „ochelari”, vei crede că lumea este în mod constant întunecată. Când avem astfel de credințe, interpretăm totul prin aceste lentile negative, puține lucruri pozitive ajungând la noi. Este ca și cum am fi prinși în propria noastră perspectivă limitată. Când suntem geloși, adesea tratăm gândurile noastre negative ca și cum ar fi fapte sigure: „el/ea este interesat/ă de altcineva,” „voi fi părăsit/ă” sau „nu mai sunt suficient de bun/ă pentru el/ea.” Aceste gânduri creează o realitate distorsionată și ne fac să reacționăm bazându-ne pe presupuneri, nu pe fapte. Însă, nu toate gândurile noastre sunt adevărate. Doar verificând faptele, cum ar fi discutând deschis cu partenerul, putem clarifica situația și evita capcana gândirii bazate pe gelozie. De asemenea, oamenii au adesea „reguli” despre cum ar trebui să fie lucrurile în relații. Acestea pot părea utile pentru a ne proteja sau a controla situații, dar pot duce și la reacții exagerate și concluzii greșite. De exemplu, s-ar putea să crezi că ar trebui să știi întotdeauna exact unde se află partenerul tău, ce face și cu cine este, altfel vei face o criză de gelozie. Însă eu vin și te întreb: este realist să crezi că poți ști mereu unde se află partenerul tău, ce face și cu cine este? Dacă partenerul tău nu a știut, de exemplu, unde ai fost astăzi, asta înseamnă că l-ai înșelat? Ai încredere în partenerul tău dacă simți că trebuie să știi constant toate detaliile despre el sau ea? Nu ar putea această nevoie de a controla și supraveghea fiecare mișcare să pună presiune pe relație și să ducă la resentimente? Este posibil ca partenerul tău să aibă nevoie de un anumit grad de intimitate și independență, chiar și într-o relație? O altă regulă poate fi: „partenerul meu nu are voie să perceapă pe nimeni altcineva interesant sau atrăgător (pentru că asta înseamnă că nu mă iubește pe mine cu adevărat)”. Este aceasta o regulă realistă? Crezi că ești singura persoană din lume pe care partenerul tău o găsește atrăgătoare? Oare ție nu ți se întâmplă să găsești alte persoane atrăgătoare sau interesante? Înseamnă acest lucru că nu poți fi de încredere sau că îți vei trăda partenerul? Nimeni nu poate îndeplini așteptările din spatele acestei reguli. Așa că, dacă te ții de ea, vei ajunge să te simți mereu dezamăgit, nesigur și gelos. Ce-ar fi să ai un alt gând, mai realist și mai sănătos: „sunt mulți oameni care pot fi atrăgători și interesanți, dar asta nu înseamnă că partenerul meu nu mă iubește sau că mă va înșela.” Un alt aspect al geloziei este să te bazezi pe presupuneri negative despre viitor (îngrijorare) sau să te fixezi pe lucruri negative din

Întâlnesc frecvent persoane care sunt extrem de dependente de părerile și feedback-urile celor din jur. Sunt ahtiate după laude, după feedback-uri pozitive, validări, încurajări și alte astfel de cuvinte. Ele simt că au valoare și sunt ok doar dacă ceilalți le spun asta, iar dacă cineva nu le oferă acest „aer” de care au atâta nevoie, cad în stări depresive și au senzația de abandon sau de inutilitate. De cele mai multe ori, își ascund (chiar și de ele însele) imaturitatea Eu-lui sub masca sensibilității, fragilității sau a vulnerabilității și au impresia că aceste atribute sunt dezirabile și demne de laudă. Evident nu vorbesc aici despre persoane care au aceste caracteristici în cote normale, ci vorbesc de cele cu care ai impresia că trebuie să „te porți cu mănuși”. O vorbă bună le face ziua frumoasă, iar un cuvânt care este spus, poate pe un ton neutru sau mai direct, le aduce lacrimi în ochi și le tulbură profund la nivel emoțional. Acest tip de comportament este normal pentru un copil care este dependent emoțional de părinții săi, însă nu se mai justifică la un adult, care are un simț al Eu-lui clar definit, care se cunoaște pe sine și funcționează mai mult sau mai puțin independent de părerile celor din jur. O persoană care trăiește prin cei din jurul ei poate fi foarte ușor manipulată de aceștia, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ: ceilalți pot obține orice de la ea dacă știu cum să pună problema și, de asemenea, pot „să-i strice ziua” dacă se comportă agresiv sau provocator. Un adult, un om echilibrat emoțional și psihic nu este dependent de părerile celor din jur: fie că cineva îl laudă sau îl „critică”, în interiorul său rămâne la fel. Nu plânge, nu se enervează, nu îi crește sau scade stima de sine în funcție de opinia celor din jur, ci rămâne calm și analizează în mintea lui ceea ce a spus celălalt și abia apoi decide dacă sau ce răspuns să dea. Avem întotdeauna de ales: putem rămâne niște copii din punct de vedere emoțional (și psihic) sau putem să ne maturizăm, să ne cunoaștem pe noi înșine și, astfel, să devenim independenți în stările noastre emoționale. Puterea este la tine... dacă tu alegi asta! Ursula Sandner

Atunci, când îți repeți „nu pot să fac asta”, „nu sunt suficient de bun, deștept, frumos, capabil...”, „nu mă voi descurca”, practic îți programezi mintea pentru eșec. Mintea ta îți va da ascultare și va face tot posibilul ca profețiile tale să se îndeplinească și tu să nu reușești. Poate că ai ajuns să crezi că ești într-un fel anume pentru că asta ți s-a tot spus de-a lungul anilor de către cei din jur. Gândește-te la toate lucrurile negative pe care ți le spui, la toate etichetele și limitările pe care ți le impui. Și acum identifică cine ți-a indus aceste idei, cine ți-a spus că ai fi așa? Atunci, când îți repeți toate acestea, vocea cui o auzi, de fapt? Poate că încă din copilărie părinții, profesorii sau apropiații ți-au repetat că ai fi într-un fel sau altul și tu ai ajuns să crezi, iar între timp ai și uitat că această voce care te demoralizează nu îți aparține. Așadar, te percepi în continuare ca fiind neîncrezător sau slab când ceea ce trebuie să faci pentru a schimba aceste percepții este să îți schimbi felul în care gândești despre tine. Dă-ți feedbackuri pozitive, fii mândru de realizările tale oricât de mărunte ar fi ele, adresează-ți cuvinte de încurajare și comportă-te cu tine ca și cum ai fi prietenul tău cel mai bun. Nu te ajută la nimic să îți repeți toate acele cuvinte negative care ți-au fost spuse odată, mai ales când conștientizezi de unde vin ele, ci te ajută să îți iei puterea înapoi decizând în mod voluntar și conștient ce dorești să hrănești în mintea ta, în ce fel dorești să îți vorbești și să te raportezi de acum înainte la tine însuți. Te ajută să exersezi din nou și din nou un alt fel de dialog, unul realist și constructiv, până când devine automat. Așadar, nu te mai întreba „dacă” poţi, întreabă-te „cum” şi vei descoperi că poţi mult mai mult decât crezi. Ursula Sandner