
Advertise on podcast: Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie
This podcast has
79 episodes
Language
RomanianPublisher
Dr. Ursula SandnerExplicit
No
Date created
2026/02/09
Latest episode
2026/11/14
Average duration
5 min.
Release period
3 days
Description
Gânduri despre viață, relații și suflet, cu Dr. Ursula Sandner — psihoterapeut, life-coach și autor. Episoade scurte de 1-7 minute.
Unlock Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie podcast Email contact info,
Listeners & Audience details
Email contact information
Direct podcast contact details

Listeners
Audience numbers & engagement insights

Audience details
Podcast Insights

Podcast episodes
Check latest episodes from Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie podcast
„Așa sunt eu” (II) – de ce ne este greu să vedem la noi ceea ce observăm imediat la alții și cum putem începe schimbarea?
2026/11/14
Ne este greu să recunoaștem la noi comportamentele problematice pentru că ele ar contrazice imaginea favorabilă pe care o avem despre noi înșine. Apare, astfel, un conflict interior între cum credem că suntem și cum ne comportăm de fapt și, pentru a scăpa de acest conflict, începem să ne găsim justificări. Schimbarea începe atunci când ne asumăm responsabilitatea pentru ce facem și înțelegem ce se află în spatele acelui comportament.
În prima parte a acestui articol am vorbit despre comportamentele pe care ajungem să le justificăm prin „așa sunt eu”, deși la altcineva le-am considera semnale de alarmă. În continuare vom vorbi despre motivele pentru care ne este atât de greu să vedem la noi ceea ce observăm cu ușurință la alții și ce putem face pentru a schimba ceva.
De ce ne este greu să vedem la noi ceea ce observăm imediat la alții?
A-ți recunoaște propriile comportamente problematice presupune să accepți și ceea ce nu se potrivește cu imaginea favorabilă pe care o ai despre tine însuți.
Atunci, când un comportament intră în conflict cu felul în care ne vedem – „Sunt un om bun”, „Sunt o persoană care își ține cuvântul” – apare o tensiune interioară, numită în psihologie disonanță cognitivă. Pentru a reduce acea tensiune, putem să schimbăm fie comportamentul, fie felul în care îl interpretăm, adică explicațiile, credințele și justificările prin care îl facem să pară acceptabil. De multe ori, alegem varianta a doua, pentru că este mai ușoară. A schimba un comportament presupune mai mult efort și mai mult timp decât a „rescrie” povestea pe care ne-o spunem despre el.
Este mai simplu să spui că nu ai fost agresiv, ci doar sincer; că nu ai încălcat o limită, ci că celălalt a fost prea sensibil. În felul acesta, atenția se mută de la efectul pe care comportamentul tău îl are asupra celuilalt la explicația care te ajută să îți păstrezi acea imagine bună despre tine. Conflictul interior cauzat de nepotrivirea dintre cum te vezi și cum te-ai comportat dispare, însă comportamentul problematic rămâne același.
Dacă tot repeți astfel de justificări, ele nu mai sunt explicații punctuale pentru anumite situații, ci devin afirmații pe care ajungi să le crezi despre tine însuți: „Eu doar spun lucrurilor pe nume”, „Eu evit conflictele”, „Eu sunt mai sensibil”. Iar ceea ce a fost, la început, o explicație convenabilă pentru un comportament ajunge să fie confundată cu felul tău de a fi.
„Așa sunt eu” mută, de fapt, un comportament din sfera alegerii în sfera identității, iar dacă ceva ține de identitatea ta, dispare necesitatea de a-l schimba, deoarece nu mai este „ceva ce faci”, ci „ceva ce ești”. Și, odată cu asta, dispare și responsabilitatea pentru el. Nu mai privești comportamentul ca pe o alegere pe care o faci zi de zi, ci ca pe o caracteristică pe care ceilalți trebuie să o accepte ca atare.
De aceea, când cineva îți atrage atenția, de exemplu, că felul în care „spui lucrurilor pe nume” devine uneori agresiv sau îi rănește pe ceilalți, nu mai auzi o observație despre un comportament pe care l-ai putea schimba, ci o critică la adresa ta ca om, iar reacția firească este să te aperi.
De cele mai multe ori, această reacție defensivă nu aparține instanței tale de adult, ci copilului tău interior. Copilul este cel care cere acceptare necondiționată. Adultul, în schimb, își observă propriul comportament, înțelege ce efect are asupra celor din jur și își asumă responsabilitatea pentru el. Iar atunci, când copilul interior preia controlul, comportamentele problematice rămân neschimbate, pentru că o parte din tine refuză să le privească drept ceea ce sunt: alegeri de care tu ești responsabil.
Oamenii găsesc justificări comportamentelor proprii și pentru că le este greu să-și recunoască greșelile fără să simtă imediat rușine sau vinovăție. Însă, atunci, când te ascunzi în spatele scuzelor, nu faci decât să amâni o schimbare de care ai, de fapt, nevoie. O greșeală nu îți definește identitatea; este doar o alegere făcută într-un anumit moment din care poți învăța și pe care poți hotărî să nu o mai repeți data viitoare. Iar când începi să-ți privești greșelile în felul acesta, vinovăția și rușinea își pierd treptat din putere. În locul lor, rămâne doar responsabilitatea – pentru ceea ce faci, pentru consecințele acțiunilor tale și pentru ceea ce alegi să faci de acum încolo.
Cum începi să schimbi aceste tipare?
– renunță la formularea „așa sunt eu” și înlocuiește-o cu „am ales să fac asta” sau, mai simplu, „am făcut asta”. „Așa sunt eu” te scutește de orice responsabilitate – dacă ești așa, nu ai ce să faci. Dacă spui, în schimb: „Am ales să fac asta” recunoști că tu ești responsabil pentru acel comportament și la fel de bine poți alege să nu-l mai repeți;
– conștientizează ce frici se ascund în spatele comportamentelor tale – de exemplu, cauți aprobarea altora pentru că îți este teamă să nu fii respins; eviți conversațiile dificile pentru că îți este teamă că, dacă spui ce simți, celălalt se va îndepărta. Odată ce reușești să identifici frica din spatele unui comportament, poți ajunge la „rădăcină” și poți lucra cu tine pentru a înțelege și a depăși acea frică;
– fă un pas în spate și observă-te din exterior – când reacționezi într-un fel anume, încearcă să te privești pentru câteva momente din exterior, ca și cum ai observa o altă persoană. Apoi întreabă-te: „Dacă ar face altcineva exact ce fac eu acum, ce aș gândi despre acea persoană?”. Iar atunci, când persoanele care te iubesc îți atrag atenția asupra unui comportament care le îngrijorează, încearcă să nu răspunzi imediat, pentru că tendința va fi să te aperi, să le contrazici, să te justifici. Ia-ți puțin timp și gândește-te la ce ți s-a spus. E posibil să fie un sâmbure de adevăr acolo? Sau să existe vreun motiv pentru care îți este greu să accepți acele lucruri? Uneori cei din jur pot observa lucruri despre tine pe care ție îți este greu deocamdată să le vezi sau să le accepți;
– săptămâna aceasta, fă o singură alegere diferită – nu trebuie să schimbi totul deodată. Identifică un singur moment în care, de obicei, te scuzi spunând că „așa ești tu” și fă ceva diferit de cum ai face în mod obișnuit: poartă acea conversație pe care ai tot încercat să o eviți, pune o limită clară sau spune „nu” într-o situație în care de obicei cedezi, fără să te mai justifici după aceea. Așa poți face o schimbare reală, făcând câte un pas mic în fiecare zi. Fiecare astfel de alegere îți arată că „așa sunt eu” înseamnă, de multe ori, „așa m-am obișnuit să reacționez”.
– nu fugi de disconfortul inerent oricărei schimbări – să schimbi un obicei vechi este incomod, iar acest disconfort face parte din proces. Dar „mi-e greu” nu înseamnă că „nu ești în stare” și nici că ai eșuat, ci doar că înveți ceva nou – să reacționezi și altfel decât ai făcut-o până acum. Fii răbdător cu tine, deoarece vor exista zile în care te vei întoarce la vechile tipare sau zile în care vei fi dezamăgit de tine. Observă ce s-a întâmplat, înțelege de ce și data următoare încearcă din nou.
Există și situații în care, oricât ai încerca să lucrezi cu tine, îți este greu să schimbi singur anumite tipare, mai ales atunci când ele se repetă de ani de zile și au legătură cu temeri mai vechi sau cu felul în care ai învățat să te protejezi când te simți respins, criticat sau atacat. În astfel de cazuri, psihoterapia te poate ajuta să înțelegi mai bine de unde vin reacțiile tale, când apar cel mai des și de ce ajungi să repeți aceleași comportamente, chiar și atunci când știi că îți fac rău ție sau îi rănesc pe cei din jur. Iar treptat înveți să nu mai reacționezi automat și să alegi un mod mai sănătos de a răspunde.
Un comportament pe care l-ai atribuit mult timp „felului tău de a fi” poate să fi fost, la început, doar o manieră prin care ai încercat să te protejezi. Poate te-a ajutat cândva să eviți respingerea, rușinea, critica sau sentimentul că nu ești suficient de bun. Dar un mecanism care te-a protejat într-o anumită etapă a vieții tale poate ajunge, mai târziu, să te limiteze și să îți afecteze relațiile. De aceea, dacă începi să schimbi anumite comportamente, acest lucru nu înseamnă că renunți la identitatea ta, ci doar la niște reacții mai vechi care nu îți mai sunt benefice acum.
Dr. Ursula Sandner
Întrebări frecvente
Care este diferența dintre acceptarea de sine și „așa sunt eu” ca justificare?
Acceptarea de sine presupune să te vezi așa cum ești, să vezi inclusiv acele comportamente care îi afectează pe cei din jur sau care te limitează pe tine. Îți asumi responsabilitatea pentru ele și știi că poți alege să le schimbi, dacă îți dorești. „Așa sunt eu” este opusul acestei atitudini; este o manieră prin care refuzi să îți analizezi un comportament, spunând că, de fapt, nu ai ce să schimbi. Iar dacă nu mai vorbești despre ceva ce faci, ci despre ceva ce crezi că ești, schimbarea pare imposibilă. Cine se acceptă cu adevărat își poate recunoaște și greșelile. Când cineva îi atrage atenția asupra unui comportament, ascultă fără să simtă imediat nevoia să se apere. Poate să spună: „Ai dreptate, am observat și eu asta la mine” și nu se simte din acest motiv mai puțin valoros.
Cum îi spui cuiva apropiat că folosește „așa sunt eu” ca scuză, fără să-l ataci?
Nu începe pr
De ce narcisicul are nevoie constant de atenția și validarea celorlalți – ce se află în spatele criticii, controlului și rolului de victimă
2026/11/10
Narcisicul trăiește cu o rană interioară permanentă – un sentiment profund, dar bine ascuns, că nu este suficient de bun și de valoros.
Această rană îl face să se simtă neîncrezător, lipsit de putere și rușinat. Pentru a scăpa de acest disconfort, caută să se hrănească cu atenția, validarea și reacțiile celorlalți. Este ca și cum nu ar putea să-și ofere singur confirmarea că este valoros, astfel că o caută în exterior.
El sau ea și-a creat, de fapt, doar o mască, o aparență a încrederii și a puterii, ca un mecanism de apărare în fața golului și rănilor sale interiore.
Astfel, atunci, când te critică, te controlează, te manipulează sau te rănește, în realitate urmărește un singur lucru: să se simtă el puternic. Asta îi aduce o ușurare temporară – pentru câteva clipe nu mai simte propria vulnerabilitate.
Însă efectul e de scurtă durată, iar narcisicul are nevoie constant să repete acest mecanism. De aceea, comportamentele lui nu se opresc, pentru că rana rămâne nevindecată și tot ce face e doar să o mascheze pe moment.
Pe lângă tacticile sale directe (critica, intimidarea, răstălmăcirea cuvintelor tale), el sau ea se folosește și de masca fragilității pentru a inspira compasiune și apropiere. Îți arată anumite slăbiciuni și vulnerabilități, însă nu pentru că el consideră că ar avea nevoie de ajutor sau pentru că își dorește să se schimbe, ci pentru a te ademeni mai aproape de el.
Dacă îl percepi ca pe o persoană bună, nedreptățită, rănită de alții (aparent de cei care au căutat mereu să-i facă rău, indiferent de cât de bun și de corect a fost el sau ea cu aceștia), poți mult mai ușor să cazi în plasa lui. Însă odată ce te va atrage de partea sa, va începe să se „hrănească” cu resursele tale emoționale și să te exploateze.
Narcisicul își joacă mereu rolul – când de stăpân, când de victimă. Și, oricât de credibil ar fi, un lucru este sigur: tu nu ești responsabil nici de rănile sale, nici de vindecarea lor.
Cu cât înțelegi mai clar mecanismul, cu atât îți dai seama că ceea ce caută nu este să construiască o relație de iubire autentică, ci caută o „hrană emoțională” temporară. După ce îți va consuma resursele emoționale și personale, va căuta o nouă sursă pe care să o folosească pentru atenția, validarea și puterea de care are nevoie.
Ursula Sandner
De ce alegi mereu parteneri/partenere pe care simți că trebuie să-i salvezi – și cum te ține captiv acest tipar
2026/11/08
Îți spui că vrei o relație matură, dar „te trezești” din nou lângă cineva care are nevoie de tine să-l/ o motivezi, să-i rezolvi conflictele sau problemele financiare, să îi validezi fiecare decizie, să-l/o împingi de la spate ș.a.m.d. Îți spui că e vorba de empatie, de iubire adevărată, de capacitatea ta de a vedea potențialul din oameni. Dar, uneori, nu e vorba despre asta, ci despre un rol pe care ți l-ai însușit – cel de salvator.
Nu faci asta pentru că „îți place”, ci pentru că, fără să-ți dai seama, ai învățat să fii cel care „repară”. Îți imaginezi ce ar putea deveni un om dacă ar depune puțin mai mult efort, dacă și-ar rezolva problemele, dacă… dacă…
Dai dovadă de răbdare și înțelegere, treci cu vederea orice comportament care te rănește, dar pe care îl numești doar o „scăpare de moment” și ajungi, treptat, să te pierzi pe tine în încercarea de a-l ține pe celălalt „pe linia de plutire”. Astfel, relația devine dezechilibrată: tu ești mai degrabă „terapeutul” sau „părintele” celuilalt, în loc să fii un partener egal.
Poate că, pentru tine, iubirea a reprezentat dintotdeauna un efort. Ai învățat că trebuie să te străduiești și să demonstrezi ca să fii ales sau aleasă. În realitate, aceasta este doar o formă de supraviețuire emoțională – o încercare veche de a fi văzut, auzit, validat.
Când „cauți” oameni pe care să-i salvezi, în realitate încerci să te salvezi pe tine – acea parte din tine care s-a simțit neputincioasă, respinsă ori nevăzută vrea o nouă șansă. De aceea alegi, inconștient, oameni care au nevoie de tine – pentru că speri că, de data asta, dacă reușești să-i „vindeci”, vei fi și tu în sfârșit iubit sau iubită așa cum ai fi avut nevoie în copilărie.
Dar nu poți „vindeca” sau schimba pe nimeni, dacă acea persoană nu vrea să se schimbe. Și, mai ales, nu poți construi o relație matură atunci când „iubirea” ta e condusă de frică – frica de a nu fi abandonat, respins, ignorat…
A iubi un om nu înseamnă „a-l repara”, „a-l vindeca” sau „a-l schimba”, ci a-l accepta așa cum este și a-i respecta libertatea de a rămâne exact așa cum este. Desigur, îl poți sprijini în schimbările pe care el sau ea dorește să le facă, dar nu i le poți impune.
Asta nu înseamnă să asiști nepăsător la comportamentele sale distructive, ci să înțelegi clar unde se oprește responsabilitatea ta și unde începe responsabilitatea lui. Poți să-i atragi atenția asupra riscurilor comportamentelor sale, să îi explici, să îi oferi ajutorul, dar este nevoie și să stabilești anumite limite și să-ți protejezi integritatea. Ceea ce el sau ea alege să facă mai departe ține de capacitatea, voința și disponibilitatea lui sau a ei de a se schimba, nu de efortul tău de a-l salva.
Iar, uneori, cel mai înțelept lucru pe care-l poți face este să nu mai „cauți” oameni pe care să-i salvezi, ci să te vindeci, în sfârșit, pe tine. Să nu mai investești în cineva doar pentru că îți activează vechea nevoie de a demonstra că meriți să fii ales sau aleasă, ci să-ți întorci energia spre tine.
În acest fel poți schimba tiparul. Când încetezi să mai cauți iubire prin rolul de salvator, devii disponibil/ă pentru o relație în care responsabilitatea e împărțită. Așa începe o relație matură: când fiecare își asumă partea lui, când limitele sunt clare și când nu-ți mai definești valoarea prin capacitatea de a rezolva problemele celuilalt.
Ursula Sandner
De ce este atât de greu să ieși dintr-o relație cu un narcisist?
2026/11/07
Partea a cincea
Victimele abuzurilor ajung să formeze o legătură emoțională cu abuzatorii lor în încercarea de a supraviețui acelor relații dificile, tumultoase, traumatizante. Această legătură apare ca urmare a unui ciclu de „recompense” și „pedepse” în care victimele, după nenumărate abuzuri, devin condiționate să aștepte „recompensa”, adică alinarea. Îi privesc pe abuzatori atât ca pe sursa terorii lor, cât și ca pe sursa lor de confort și alinare atunci când aceștia manifestă atitudini și comportamente dezirabile.
În general narcisiștii atrag parteneri codependenți care la începutul relației primesc exact ce au nevoie, iar mai apoi încep să se confrunte cu devalorizare și abuz. Ei știu că lucrurile se schimbă, însă nu își pot da seama de ce, așa că plasează vina asupra lor. Trebuie să fi făcut ei ceva ca să merite acest gen de tratament, trebuie să fi greșit cu ceva. Gândind în acest fel, nu le rămâne de făcut decât să încerce să-și repare așa-zisele greșeli pentru a recâștiga afecțiunea și bunăvoința narcisistului. Vor încerca să nu-și supere partenerul, să facă tot ceea ce se așteaptă de la ei, sperând că, în acest fel, vor întrerupe ciclul abuzurilor și vor trezi în partener doar acea latură afectuoasă și iubitoare pe care au cunoscut-o la început.
De ce îți pare atât de greu să pleci dintr-o relație abuzivă cu un narcisist?
La început ești copleșit de afecțiune și atenție și te simți ca cea mai specială persoană din lume. Narcisistul se arată interesat de tine pentru că își dorește să-ți descopere slăbiciunile, nevoile, dorințele, pentru a le folosi împotriva ta mai târziu. Este dispus să facă totul pentru tine și să pozeze în partenerul ideal tocmai pentru a-ți câștiga încrederea. Te acaparează, îți oferă constant validări și aprecieri, îți satisface orice nevoie pentru a te determina să devii dependent de el/ea.
Pe măsură ce timpul trece, lucrurile încep să se schimbe: dovezile de afecțiune devin din ce în ce mai rare, iar critica și devalorizarea își fac simțită prezența. Dacă iei atitudine, dacă îți exprimi nemulțumirile, narcisistul va distorsiona în așa fel lucrurile, încât să pară că tot ce se întâmplă rău în relație, se întâmplă din vina ta ori că ți se pare, exagerezi, greșești, te înșeli, „ești nebun”.
Chiar dacă tu încerci să rezolvi problemele, ai senzația că, de fiecare dată, te confrunți cu același lucru: reproșuri, învinovățiri, supărare, ca și cum oricât ai încerca, nu se poate ajunge cu adevărat la o înțelegere. Începi și îți spui că în fiecare relație există probleme și certuri și că, poate, ceea ce trebuie să faci, este să lași mai mult de la tine.
Cu cât faci mai multe compromisuri și lași mai mult de la tine, cu atât narcisistul învață că poate să facă orice, pentru că tu vei accepta orice. Rarele ocazii în care „te revolți” (îți spui punctul de vedere, spui ce te deranjează, nu ești de acord cu partenerul) vor fi, așadar, percepute ca adevărate afronturi și trădări, iar reacțiile lui/ei vor deveni din ce în ce mai virulente, mai agresive, mai toxice. Dacă până acum ai fost supus, cum îți permiți ca acum să îi ieși din cuvânt?
Începi să te simți din ce în ce mai „mic”, mai neîncrezător, mai nesigur și începe să-ți fie din ce în ce mai teamă de ieșirile lui/ei, de izbucnirile lui emoționale, de reproșuri, de certuri și tot ce îți dorești este să eviți „să-l provoci”. Trăiești într-un stres continuu și începi să devii anxios. Acum singura ta alinare sau ușurare apare în momentul în care îți oferă câteva firimituri de bunăvoință. Asemeni unui dependent de droguri, suporți toate efectele nedorite pentru acele câteva minute de plăcere și confort.
Partenerul narcisist îți oferă afecțiune, validare, apreciere sau cadouri după un lung șir de abuzuri și într-o manieră imprevizibilă. Dacă nu știi când vei primi „recompensa”, te vei comporta mereu în așa fel încât să-i faci pe plac, pentru că speri că vei primi cât mai curând acele dovezi de afecțiune și acele validări după care tânjești atât de mult. Iar odată ce le primești, te autoiluzionezi că partenerul tău nu se va mai comporta niciodată urât cu tine, chiar dacă dovezile spun altceva. Te agăți de acel mic gest de bunăvoință și speri că el/ea se va schimba.
Narcisistul nu este un om „bun”, drăguț, iubitor, grijuliu și compasiv care din când în când are scăpări neintenționate de „răutate”, cruzime și agresivitate. El este perfect conștient de ceea ce face, este conștient de abuzurile sale și este conștient de cât de multă suferință îți provoacă. Dacă nu ar fi conștient, oare cum ar putea să-și calculeze atât de bine orice gest și mișcare pe care le face în public? Cum ar putea să fie atât de drăguț în văzul oamenilor, când știe că trebuie să-și protejeze imaginea, și atât de crud și lipsit de considerație în intimitatea voastră, când știe că nu este observat de nimeni altcineva?
Partenerul tău se poate supăra pe tine și poate să nu mai vorbească cu tine și să stea îmbufnat zile întregi dacă ceva din ce ai făcut tu percepe ca fiind „greșit”. Chiar dacă tu nu ai greșit cu nimic (de exemplu, ai refuzat să-i îndeplinești o solicitare egoistă), te vei vedea pus în situația de a-i cere scuze și a încerca să-ți repari „greșeala” în speranța că acea tensiune dintre voi se va risipi și el/ea va începe să vorbească din nou cu tine. Deși problema nu a fost soluționată în mod real, simplul fapt că lucrurile revin la „normal” (vorbește din nou cu tine), reprezintă o mare ușurare și o eliberare de stres și anxietate.
„Pedeapsa” poate lua, însă, diverse forme, nu numai refuzul comunicării. Poate fi vorba despre crize de furie, despre violență fizică, despre jigniri, despre devalorizare, despre un comportament ostil sau un comportament pasiv-agresiv ș.a.m.d.
Ajungi să simți că în momentele în care se poartă frumos cu tine, se comportă cu respect ori se arată interesat de tine, îți face, de fapt, o favoare. Ca și cum tu nu ai merita, de fapt, toate aceste lucruri, însă el/ea, din bunăvoința lui și pentru că ai fost „cuminte”, ți le oferă.
Însă o relație sănătoasă și funcțională se bazează tocmai pe respect, pe apreciere, pe interes autentic, pe raportarea la celălalt ca la un partener egal, nu ca la un supus căruia i se face o favoare prin simplul fapt că nu mai este abuzat dacă stă cuminte la locul său.
Aspectul problematic este că persoanele care sunt abuzate și care dezvoltă o legătură emoțională cu abuzatorul lor, percep că dacă el/ea este cel care le cauzează atât de multă durere, tot el/ea este cel care le poate elibera de acea durere.
O persoană prinsă în acest cerc vicios va avea tendința să se învinovățească pe sine pentru comportamentul abuziv: „eu l-am enervat”, „dacă aș fi acționat altfel... nu s-ar fi supărat”, „dacă aș fi făcut lucrurile altfel...”, „dacă aș reuși să-mi dau mai mult silința / dacă aș fi altfel / dacă aș fi mai iubitor / mai înțelegător / dacă nu m-aș mai îndoi de el... sigur nici el/ea nu s-ar mai comporta așa” și să-i găsească scuze partenerului abuziv: „a avut o copilărie grea”, „a fost abandonat de tată”, „a fost trădat în fosta relație”, „așa e el/ea și nu se poate schimba”.
Persoanei îi va fi greu să plece, chiar dacă este complet nefericită acolo, și va ascunde sau va minimaliza abuzurile prin care trece. Va percepe că nu merită sau că nu poate găsi ceva mai bun și că viața ei nu ar mai avea niciun sens fără actualul partener. Va reuși să se mintă pe sine că lucrurile sunt ok, în ciuda tuturor problemelor și dificultăților, pentru că se va focaliza pe acele firimituri de bunăvoință, agățându-se de ele. Va fi constant într-o stare de tensiune și va simți că trebuie să se poarte cu mănuși cu partenerul pentru a nu-l supăra, că trebuie să renunțe la autenticitatea sa și să facă nenumărate sacrificii și compromisuri „ca să fie bine”.
Ce pași poți face pentru a ieși dintr-o relație cu un narcisist?
Primul pas în soluționarea unei probleme este recunoașterea acelei probleme. Adică, dacă partenerul tău este abuziv, nu te mai minți nici pe tine, nici pe ceilalți, că nu este. Nu îi mai găsi scuze. Dacă te simți neîmplinit, nefericit, trist, anxios sau stresat, recunoaște-ți ție, în primul rând, că te simți așa. Dacă partenerul tău îți face promisiuni pe care nu le respectă, recunoaște acest lucru și nu îi mai căuta justificări. Observă faptele, dincolo de vorbele prin care încearcă el/ea să te facă să crezi altceva. În interiorul tău, în ciuda confuziei pe care o poți avea, știi că ceva nu este ok, știi că există probleme și lucruri care te dor, știi că ți-ai dori altceva.
Dacă locuiți în aceeași casă, nu îi spune de planurile tale, pentru că cel mai probabil va face tot posibilul să te împiedice să pleci și va avea capacitatea să te facă să te răzgândești sau pur și simplu îți va face viața un coșmar, iar siguranța și sănătatea ta sunt mai importante decât orice „datorie” crezi că ai față de el/ea. Începe să-ți asiguri resursele de care ai nevoie și pleacă. Oricât de imposibil ți se pare, conștientizează că este o alegere pe care tu poți să o faci. Trebuie doar să-ți acorzi această permisiune. Evită orice contact, iar dacă aveți copii împreună sau dacă nu vorbim despre o relație de cuplu, ci o relație de afaceri, comunică minimul necesar
De ce este atât de greu să fii apropiat/ă de mama ta când ea este imatură emoțional și ce poți face pentru a te proteja?
2026/11/04
Dacă mama ta este imatură din punct de vedere emoțional, poți simți o dificultate mai mult sau mai puțin subtilă, dar mereu prezentă, de a fi cu adevărat apropiat sau apropiată de ea. De ce se întâmplă asta?
Apropierea presupune vulnerabilitate, iar ei îi este greu să tolereze vulnerabilitatea ta sau pe a ei. Orice emoție mai intensă o copleșește, o sperie, o face să se retragă sau să atace. De exemplu, când îi spui ce simți, fie minimalizează – „Nu e chiar așa de rău”, fie se simte atacată – „Deci eu sunt o mamă rea?”.
Ea nu te vede pe tine – te vede prin filtrul nevoilor ei. Conversațiile se întorc mereu la ea. Durerea ta devine despre cum o afectează pe ea. Reușitele tale sunt validate doar dacă îi aduc ei recunoaștere. Nu poate „ieși” din propria experiență suficient de mult ca să te vadă cu adevărat.
Confundă controlul cu grija. Te critică sub pretextul că „îți vrea binele”. Îți dă sfaturi nesolicitate și se supără dacă nu le urmezi. Îți încalcă limitele și granițele și se simte respinsă când încerci să-i explici că te deranjează acest lucru. Pentru ea, a fi apropiată înseamnă să aibă acces total la tine – nu să te respecte ca persoană distinctă.
Se victimizează – nu poate să privească în interior și să-și asume responsabilitatea pentru propriile greșeli. De exemplu, când încerci să vorbești despre cum te-ai simțit sau te simți, devine brusc victima din poveste – „Și eu am suferit”, „Nu a fost vina mea”, „Nu înțelegi prin ce am trecut eu”. Orice încerci să aduci în discuție devine, cumva, vina altcuiva – a circumstanțelor, a ta, a oricui, doar nu a ei. Nu are capacitatea de a spune: „Da, te-am rănit sau am greșit și îmi pare rău.”
Rolurile sunt inversate – tu ești cel sau cea care îi gestionează emoțiile. De mic/ă, ai învățat să-i „citești” stările. Ai învățat ce subiecte să eviți, ce ton să folosești, cum să nu o superi. Ai devenit responsabil/ă de echilibrul ei emoțional și acum, ca adult, încă simți că ai această responsabilitate. Este greu să te simți apropiat/ă de cineva pe care trebuie mereu să-l protejezi de propriile sale emoții – pentru că adevărata apropiere cere să poți fi sincer, vulnerabil și tu însuți, fără să te temi de reacția lui sau a ei.
Pentru ea, aparențele sunt mai importante decât ceea ce simți tu. Vrea să pară că aveți familia perfectă în fața celorlalți, chiar dacă acasă atmosfera este rece sau imprevizibilă. Te presează să „nu spui nimănui”, să zâmbești, să joci rolul de copil recunoscător. Ceea ce trăiești cu adevărat nu contează, contează doar imaginea pe care o proiectează în exterior.
Tot ce nu e cum vrea ea devine motiv de conflict – alegerile tale, limitele tale, nevoile tale – toate devin motive de tensiune dacă nu se aliniază cu ce vrea ea. Nu e flexibilă, nu e deschisă, nu negociază. Ori e după cum vrea ea, ori dacă nu, se creează o adevărată dramă. Și tu ai învățat de mic/ă să cedezi, altfel „suporți consecințele”.
Apropierea emoțională de o mamă care este imatură nu este dificilă din cauza lipsei tale de dorință, ci pentru că nu există o capacitate reală din partea ei să susțină o relație profundă, dincolo de „roluri”. Aici nu este despre a arăta cu degetul sau despre a învinovăți, ci despre a recunoaște anumite dinamici și a învăța să pui limite, adică a nu mai tolera comportamente care te rănesc. Și, poate, cel mai important, să accepți că nu o poți schimba tu și să nu te mai simți vinovat/ă pentru că alegi liniștea în locul sacrificiului de sine.
Ursula Sandner
Suferința după o despărțire: dorul de fostul partener este, de fapt, refuzul de a renunța la varianta lui idealizată și la viitorul pe care ți l-ai imaginat
2026/11/02
Încetează să îți mai idealizezi fostul partener. Crezi că îți este dor de el sau de ea, dar dacă privești cu mai multă atenție, vei vedea că ceea ce simți este, de fapt, altceva.
Îți este dor de acea versiune a lui pe care ți-a arătat-o la început, înainte să îl cunoști cu adevărat și înainte să vezi încotro se îndreptau, în realitate, lucrurile; de sentimentul că ai fost ales, că ai contat suficient de mult pentru cineva.
Îți este greu să renunți la viitorul pe care îl construiseși deja în mintea ta cu el sau cu ea – viața împreună, planurile, lucrurile pe care îți imaginai că le veți face.
De fapt, încă nu ești pregătit să renunți la povestea pe care ți-ai construit-o singur în jurul acelui om, iar de aici vine, de cele mai multe ori, suferința pe care o simți.
Ursula Sandner
Iubirea de sine – ce înseamnă cu adevărat și cum o dobândești?
2026/10/31
Iubirea de sine nu este despre egoism sau narcisism. Este despre a-ți acorda aceeași grijă și compasiune pe care le oferi celor dragi. Dar cum înveți să te iubești când ai crescut crezând că nu meriți? Descoperă 10 pași practici spre o relație sănătoasă cu tine însuți.
Aud frecvent de la oameni faptul că nu se iubesc pe ei înșiși, că nu le place de propria persoană sau că sunt în conflict cu vocile critice din mintea lor.
Când iubirea de sine lipsește, toate domeniile vieții suferă: relațiile de cuplu și cele interpersonale, viața profesională, sănătatea și aspectul fizic etc. Nu putem să trăim o viață în care să fim împliniți și fericiți dacă nu avem o relație pozitivă cu noi înșine.
Ce putem face ca să ne iubim mai mult pe noi înșine?
În primul rând, conștientizează, te rog, că vocile critice din mintea ta sunt preluate, de-a lungul timpului, de la cei din jur. Devalorizările, criticile, nemulțumirile pe care și le-au exprimat alții la adresa ta, le-ai interiorizat și au devenit parte din dialogul tău interior. Nefiind ale tale, poți foarte ușor să renunți la ele.
În al doilea rând, poate că ai făcut anumite „greșeli” în trecut și din cauza lor ți-a scăzut stima de sine și încrederea în tine. Poate că te simți vinovat și rușinat pentru ele și de aceea nu te poți ierta. Nu are niciun rost să continui să faci asta, ci cel mai bine este să accepți faptul că ai acționat atunci în funcție de ceea ce ai simțit și ai gândit în acel moment. Învață din greșeala respectivă, nu o mai repeta, repară ceea ce poți repara și mergi mai departe. Suntem oameni și greșim uneori – important este să învățăm din greșelile noastre și să evoluăm.
În al treilea rând, nu-ți mai petrece timpul cu oameni care te fac să te simți rău cu tine însuți. Dacă ai în preajma ta persoane care te critică, te devalorizează, nu te acceptă așa cum ești, te manipulează sau te șantajează emoțional, îndepărtează-te pur și simplu de ele. Nu ai venit pe lume ca să corespunzi nevoilor și dorințelor egoiste ale altora. Dacă te plac așa cum ești, te susțin și te încurajează să fii tu însuți, merită să facă parte din viața ta, iar dacă nu... eliberează-te de influența lor toxică.
În al patrulea rând, focalizează-ți atenția pe calitățile tale și trăiește în acord cu ele. Nu poți să fii bun la toate, orice om are anumite calități și îi lipsesc altele. Fiecare om este unic și are talentele sale. În loc să-ți tot reproșezi că îți lipsesc anumite calități, mai bine te-ai focaliza pe cele pe care le ai deja și le-ai dezvolta. Astfel, poți să îți găsești vocația și împlinirea și pe plan profesional.
În al cincilea rând, oprește-te din a mai face lucruri pe care nu-ți dorești să le faci. Nu mai face compromisuri cu tine însuți sau cu viața ta. Dacă ai un job pe care-l detești, dă-ți demisia și caută-ți altul, în acord cu pasiunile, talentele și abilitățile tale. Este normal să nu-ți placă de tine dacă îți petreci o treime din viață făcând ceea ce nu-ți place. Dacă ai în jurul tău oameni de care nu-ți place, îndepărtează-te de ei, fără nicio explicație sau justificare. Dacă ești într-o relație de cuplu care te face să suferi, ieși din acea relație și dă-ți o nouă șansă. Cunosc atât de mulți oameni care, odată ce au avut curajul să închidă ușa compromisurilor și suferinței, au început să trăiască viața visurilor lor!
În al șaselea rând, nu căuta aprobarea altora, ci trăiește în acord cu vocea ta interioară. Fiecare om pe care îl întâlnești și care își dă cu părerea în ceea ce te privește are o percepție profund subiectivă, o viziune care este limitată de propriile sale credințe și de experiența sa de viață. Ceea ce este adevărat sau valabil pentru un om, poate să fie total greșit pentru altcineva. Nu trebuie să dai socoteală nimănui pentru ceea ce ești sau pentru felul în care alegi să-ți trăiești viața. Ești fericit și mulțumit de tine? Asta este tot ce contează.
În al șaptelea rând, caută să-ți faci mici bucurii în fiecare zi. Răsfață-te, poartă-te cu tine ca și cum ai fi cea mai importantă persoană din viața ta... pentru că așa și ești! Petrece timp de calitate cu tine însuți, cultivă-ți hobby-urile și pasiunile.
În al optulea rând, fă schimbările pe care îți dorești să le faci. Fie că este vorba despre corpul tău fizic, schimbarea jobului, dezvoltare personală etc., fă-ți un plan cât mai concret și detaliat, pe termen scurt (până în 6 luni), pe termen mediu (6 luni – 2 ani) și termen lung (peste 2 ani) și începe să-l urmezi. Cu siguranță ai anumite priorități pe care alegi să-ți focalizezi atenția, așa că apucă-te de treabă. Trece-ți în agendă când vei face acele lucruri, în care zi a săptămânii, la ce oră și fă acele lucruri. Nu lăsa pe nimeni și nimic să te împiedice să-ți duci la îndeplinire planurile. Adu-ți aminte că încrederea de sine și stima de sine se pot dobândi doar prin acțiune, așa că nu mai amâna, ci acționează!
În al nouălea rând, fii scenaristul, regizorul și actorul principal al vieții tale. Implică-te activ, creează-ți viața pe care ți-o dorești și nu mai accepta să trăiești după regulile sau scenariile altora. Tu deții puterea asupra existenței tale, însă este obligatoriu să ți-o și asumi. Dacă alegi să trăiești dependent de alții sau de ceea ce vor ei de la tine, nu vei găsi împlinirea, fericirea și bucuria de a trăi.
În al zecelea rând, caută să te reinventezi mereu. Ieși din zona de confort, renunță la plictiseală, rutină și blazare. Viața este într-o continuă schimbare și la fel ești și tu. Caută provocări, evoluează constant și fii mereu din ce în ce mai îndrăgostit de tine însuți și de viața ta.
Folosește-ți puterea interioară!
Dr. Ursula Sandner
Întrebări frecvente
Ce înseamnă cu adevărat să te iubești pe tine?
Să te iubești pe tine înseamnă să te tratezi cu respect și compasiune, să îți onorezi nevoile și valorile, să înveți să diminueazi vocea criticului tău interior, să te ierți pentru greșelile pe care consideri că le-ai făcut, să nu accepți în viața ta relații sau situații care îți fac rău, să trăiești autentic fără să cauți aprobarea altora și să acționezi zilnic pentru a-ți crea viața pe care ți-o dorești.
De unde vin vocile critice din mintea ta?
Vocile critice din mintea ta nu sunt ale tale, ele sunt interiorizate de la alții de-a lungul timpului. Devalorizările, criticile, nemulțumirile pe care și le-au exprimat părinții, profesorii, colegii sau alte persoane importante la adresa ta au fost introiectate și au devenit parte din dialogul tău interior. Dar pentru că nu îți aparțin cu adevărat, poți renunța la ele. Înlocuiește-le cu propria ta voce înțelegătoare, blândă și compasivă.
Cum te ierți pentru greșelile din trecut?
Acceptă că ai acționat atunci în funcție de ceea ce ai știut, ai simțit și ai gândit în acel moment. Dacă ai fi știut mai mult, ai fi procedat altfel. Învață din greșeala respectivă – „Ce lecție îmi oferă?”, nu o mai repeta, repară dacă mai e ceva de reparat și mergi mai departe. Suntem oameni și greșim, important e să evoluăm. A te pedepsi constant pentru greșelile din trecut nu schimbă nimic, doar te ține blocat în rușine și vinovăție.
Cum renunți să mai cauți aprobarea altora?
Înțelege că fiecare om are o percepție profund subiectivă, limitată de propriile credințe și experiențe. Ce e valabil pentru cineva poate fi total greșit pentru altcineva. Nu datorezi nimănui explicații pentru cine ești sau cum alegi să trăiești. Întreabă-te: „Sunt fericit și mulțumit de mine?” Asta este ce contează. Trăiește după cum simți tu, nu după opiniile altora.
Care este diferența dintre iubirea de sine și egoism?
Iubirea de sine înseamnă să îți recunoști valoarea și să ai grijă de nevoile tale fără să-i folosești pe ceilalți și fără să le încalci limitele – pui granițe, spui „nu”, rămâi integru și te tratezi cu respect. Egoismul înseamnă să îți pui interesul deasupra celorlalți, să iei constant fără să dai înapoi și să justifici comportamente care îi rănesc pe alții spunând că este „dreptul tău”. Pe scurt: iubirea de sine îți protejează demnitatea fără să calci în picioare demnitatea altora; egoismul îți urmărește interesele indiferent pe cine rănești pe parcurs.
P.S. Astept cu drag gândurile și comentariile tale.
Înțelepciunea nu vine odată cu vârsta, ci cu disponibilitatea de a-ți privi alegerile, de a-ți asuma greșelile și de a renunța la așteptări care îți provoacă suferință
2026/10/28
„Înțelepciunea vine odată cu vârsta” nu este întotdeauna adevărat. Felul în care o persoană se dezvoltă și evoluează în viață depinde de capacitatea de a reflecta asupra propriilor alegeri, de a-și asuma responsabilitatea pentru greșeli și de a învăța din experiențe. Un om care se minte pe sine și fuge de responsabilitate nu devine mai înțelept pe măsură ce trece timpul, ci pur și simplu îmbătrânește.
Astfel, creșterea personală are mai degrabă legătură cu dorința de a te cunoaște, de a-ți pune anumite întrebări incomode precum: „Care este rolul meu în ceea ce trăiesc?”, „Dacă sufăr sau sunt nemulțumit, ce parte din mine contribuie la această suferință?”, „Ce anume din mine permite ca această situație să continue?” și de a răspunde sincer la ele, deoarece până nu îți răspunzi sincer, tiparul se va repeta.
Creșterea personală are legătură cu schimbarea acelor aspecte care te țin blocat, dar și cu recunoașterea și acceptarea lucrurilor pe care nu le poți schimba.
Astfel, poate fi util să accepți anumite adevăruri care pot fi inconfortabile, precum faptul că oamenii nu îți pot oferi ceea ce ei înșiși nu au – acceptând acest lucru, renunți la anumite așteptări care nu fac altceva decât să îți cauzeze suferință atunci când nu se îndeplinesc. Nu mai aștepti ca cei care se trădează pe sine să-ți fie loiali ție, nu mai aștepti ca cei care se mint pe sine să fie sinceri cu tine, nu mai aștepți liniște și armonie de la cei care trăiesc într-un permanent conflict interior.
Nu mai aștepți ca oamenii să se schimbe, deoarece înțelegi că unii dintre ei nu se vor schimba niciodată. Nu își vor asuma niciun fel de responsabilitate, nu vor recunoaște nimic, nu își vor cere iertare pentru greșelile lor, nu vor încerca să îndrepte nimic. Nu te mai agăți de speranța că vor deveni acele versiuni ideale pe care ți le dorești tu, ci te gândești dacă îi poți accepta așa cum sunt și dacă îți dorești să mai facă sau nu parte din viața ta.
Înțelegi că liniștea interioară este mai valoroasă decât răzbunarea – chiar dacă cineva ți-a greșit ori te-a nedreptățit, de la un punct încolo nu mai simți nevoia să demonstrezi nimic nimănui. În loc de a te strădui să te faci înțeles de cei care nu au fost capabili să te vadă cu adevărat, în loc să-i faci pe ceilalți să vadă adevărul tău, să-ți dea dreptate ori „să le dai o lecție”, alegi să-ți trăiești viața în liniște, cu demnitate, conectat cu tine, cu valorile tale, cu ceea ce contează cu adevărat, fără să mai aștepți „momentul dreptății”.
Ursula Sandner
Confuzi bunătatea cu tăcerea în fața abuzului? Respectul de sine crește când îți protejezi limitele cu fermitate
2026/10/26
Unor oameni li se pare „normal” să te rănească sau să te trateze cu lipsă de respect, iar tu să rămâi înțelegător, pasiv și să accepți orice din partea lor. Ei sunt cei agresivi, dar se așteaptă ca tu să le răspunzi cu blândețe. Te critică, sunt intruzivi, manipulatori sau egocentrici, dar se simt ofensați dacă le pui chiar și o singură limită.
Se comportă de parcă ar avea drepturi asupra timpului, asupra energiei sau asupra alegerilor tale. Îți cer respect, fără să ofere respect. Iar tu ajungi la un moment dat să te întrebi dacă nu cumva tu ești problema – pentru că nu mai suporți să fii tratat incorect și tot cauți o soluție.
Astfel de oameni nu caută o relație bazată pe respect și reciprocitate, ci caută să-și atingă propriile obiective prin intimidare, manipulare, victimizare sau control. Ei se simt confortabil doar atunci când tu ești cel care cedează, cel care explică, cel care se străduiește din greu „să îndrepte lucrurile”, să le facă pe plac. De fapt, își varsă asupra ta propriile frustrări, așteptând o rezolvare tot din partea ta.
Iar dacă reacționezi în vreun fel, îți spun că exagerezi. Dacă taci, profită. Ajungi să lași de la tine atât de mult, încât simți că te pierzi pe tine, doar pentru a menține o iluzie a armoniei. Și pare că orice ai face, tot nu e suficient – pentru că mereu vor mai mult: mai multe explicații, mai multă disponibilitate, mai multă toleranță. Ajungi să trăiești într-o stare de tensiune constantă, mereu atent să nu „greșești”, să nu-i superi.
Când te obișnuiești cu o astfel de dinamică dezechilibrată, începi să confunzi bunul-simț cu tăcerea în fața nedreptății, respectul cu frica de a nu deranja, iar „maturitatea” cu a avea răbdare și toleranță infinite în fața oricăror comportamente. Însă, în realitate, aceste atitudini nu schimbă un comportament abuziv – doar îl întrețin. Nimeni nu devine mai bun pentru că tu taci. Dimpotrivă, astfel de oameni prind curaj atunci când nu sunt confruntați.
Ce poți face? Nu este necesar să răspunzi cu agresivitate sau cu „ură”, să ridici tonul, să te cerți, dar nici nu mai răspunde cu disponibilitate nelimitată. Spune clar: „Până aici. Asta nu mai tolerez”. Poți fi ferm, fără să fii agresiv, poți fi calm și, în același timp, prin atitudinea, cuvintele și comportamentele tale să le arăți celorlalți hotărârea ta de a nu mai accepta comportamente lipsite de respect.
Nu trebuie să le „CERI” respect, acesta va veni de la sine. Arată-le cât de mult te respecți tu pe tine și nu vor mai avea altă cale decât să te respecte și ei. Iar dacă vor continua să îți încalce limitele, nu vei pierde, de fapt, niște oameni „buni”, ci te vei elibera de cei care nu ar fi avut, din start, ce să caute în viața ta.
Când încetezi să le faci pe plac, când nu te mai străduiești să le demonstrezi cât de valoros ești, oamenii care profitau de bunătatea ta se vor simți ofensați. Este normal – nu te mai pot domina. Dar dincolo de revolta lor, de disconfortul lor și de tentativele de a te face să te simți vinovat pentru că te alegi și te respecți pe tine, se află începutul libertății tale.
Alege-te pe tine în loc să te dai peste cap pentru aprobarea altora. Nu datorezi nimic nimănui, cu atât mai puțin unor oameni care nu te respectă, nu te apreciază și nici nu o vor face vreodată – pentru că, dacă ar fi fost capabili de asta, nu s-ar fi purtat așa cu tine. Protejează-ți limitele, pentru că asta îți va aduce liniștea pe care o dorești. Și nu te teme că îi vei pierde atunci când vei face asta, deoarece așa îi vei descoperi pe cei cărora le pasă de tine și țin la tine cu adevărat.
Ursula Sandner
Cum îți poți lua mintea în stăpânire?
2026/10/24
A fi stăpânul gândurilor, emoțiilor și reacțiilor tale înseamnă a fi în controlul propriei vieți, a alege conștient ce gânduri și emoții dorești să experimentezi, a-ți alege răspunsurile și acțiunile vis-a-vis de factorii din exteriorul tău, în loc de a reacționa automat pierzând controlul asupra propriei persoane.
În primul rând, emoțiile sunt răspunsuri electrice și chimice și au menirea să te ajute să faci față urgențelor și amenințărilor, declanșând reacții corporale predictibile. De exemplu, inima bate mai repede, pulsul crește, glucoza este eliberată în sânge pentru amplificarea energiei și a forței. Pupilele se dilată pentru a primi mai multă lumină, iar respirația își mărește ritmul pentru a primi mai mult oxigen. Toate aceste reacții se produc fie pentru a lupta, fie pentru a fugi atunci când ne confruntăm cu pericole reale, precum întâlnirea cu un animal sălbatic. Emoțiile au rolul de a ne ajuta să avem reacții de tipul „luptă sau fugi”. Ne determină corpul să fie mai rapid și mai puternic temporar. Care sunt costurile? Pentru a crește energia în mușchi, alte funcții corporale sunt încetinite: stomacul poate să ne supere atunci când suntem stresați, de asemenea rațiunea este afectată - de aceea spunem și facem tot felul de lucruri neinspirate.
Chiar dacă în aceste momente am fi capabili să ridicăm o greutate foarte mare de pe o persoană prinsă sub aceasta, nu reușim să spunem cele mai potrivite lucruri într-o situație tensionată. Odată ce reacția emoțională este activată, trebuie să își urmeze cursul. Dacă nu există un pericol real, aceasta durează patruzeci și cinci – șaizeci de secunde pentru cei mai mulți dintre oameni. Problema este că oamenii au animale sălbatice imaginare în minte. În vremurile moderne gândurile declanșează astfel de reacții emoționale. Situații care nu ne amenință integritatea fizică, precum a fi criticați, ne pot declanșa reacțiile descrise mai sus. În plus, pe lângă reacția de tipul „luptă sau fugi”, oamenii și-au însușit și reacția „îngheață”. Emoțiile te pot face să „paralizezi” și să rămâi fără cuvinte, în loc să te lupți (să răspunzi, să aduci argumente) ori să fugi (să încetezi discuția cu calm și să pleci). Trebuie să înveți să-ți stăpânești reacțiile pentru a putea rămâne calm în situații stresante.
Un om care are dificultăți în a se lua pe sine în stăpânire...
devine agitat și își pierde cumpătul sub presiune sau stres;
poate izbucni și spune lucruri pe care nu ar trebui să le spună;
se simte cu ușurință copleșit și devine emoțional, defensiv sau se retrage;
se poate simți destabilizat când se confruntă cu surprize și poate avea reacții verbale necontrolate;
față de ceilalți își poate pierde cumpătul și poate deveni agitat;
poate lăsa cu ușurință să se vadă că este furios, frustrat sau anxios;
poate avea în mod frecvent toane și poate fi foarte sensibil la critică;
îi lipsește încrederea în sine;
poate avea o nevoie pronunțată de control;
are un slab control al impulsurilor.
Un om cu o bună stăpânire de sine...
este calm sub presiune;
nu devine defensiv sau iritat în fața greutăților;
este considerat matur;
te poți baza pe el că își păstrează cumpătul în situații dificile;
poate gestiona stresul;
nu se destabilizează în situații neașteptate;
nu arată frustrare când i se opune rezistență sau i se pun piedici;
este o influență liniștitoare într-o situație de criză.
Ce poți face pentru a reuși să te iei mai bine în stăpânire?
Știi ce îți declanșează emoții neplăcute? Identifică acești stimuli. Scrie ultimele zece situații în care ți-ai pierdut cumpătul. Majoritatea oamenilor care au dificultăți în a se stăpâni pe sine au, de obicei, cinci – șapte stimuli repetitivi care le declanșează emoții puternice, fie că vorbim despre critică, o anumită persoană, a fi luat prin surprindere, partenerul de viață, copiii, banii sau o anumită formă de autoritate. Încearcă să grupezi evenimentele în trei – cinci categorii. Odată ce le-ai grupat, întreabă-te de ce reprezintă o problemă pentru tine. Este vorba despre orgoliu? Pierderea credibilității? A fi luat pe nepregătite? A fi descoperit? În funcție de fiecare categorie, gândește-te cum altfel ai putea răspunde într-o manieră matură. Repetă mental și fizic un răspuns mai potrivit. Încearcă să descrești cu zece la sută pe lună numărul dăților în care îți pierzi stăpânirea de sine.
Oamenii spun și fac lucruri nepotrivite când își pierd stăpânirea de sine. Problema este că spun și fac primele lucruri care le trec prin minte. Însă, în astfel de situații, cel mai bun lucru pe care ai putea să-l spui sau să-l faci este al doilea sau al treilea care îți vine în gând. Învață să ții numai pentru tine primul răspuns care îți trece prin minte, suficient de mult până te gândești la o a doua variantă. Când ai găsit a doua variantă, așteaptă până o găsești pe a treia. Până atunci vei fi deja mai liniștit.
Gândirea și judecățile noastre nu sunt cele mai bune atunci când răspundem emoțional. Creează și exersează tactici de amânare - pune o întrebare și ascultă, ia o gură de aer, fă ceva pentru a te calma. Ai nevoie de aproximativ un minut pentru a te lua în stăpânire odată ce răspunsul emoțional se declanșează. Nu face și nu spune nimic până nu trece un minut.
Oamenii care au dificultăți cu stăpânirea de sine adesea nu pot accepta ca ceva ce își doresc să fie amânat, devin exigenți și încep să ceară cu insistență, considerând că merită să primească ce au nevoie, când au nevoie. Se supără când se amână planurile ori dacă trebuie să aștepte. Însă există situații în care nu poți face nimic, pentru că nu depind de tine. Notează ultimele zece situații în care lucrurile au fost amânate sau nu au ieșit așa cum ai vrut tu. Grupează-le în trei – cinci categorii. Repetă mental și fizic un răspuns mai matur. Relaxează-te dacă nu poți face nimic ori gândește-te la lucruri pozitive în timp ce aștepți. Învață să te aștepți și la lucruri imprevizibile. Ia în considerare și amânările. Notează care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla și gândește-te la trei potențiale soluții. În majoritatea timpului vei fi surprins plăcut și nu te vei mai supăra așa de tare.
Învață să faci față în mod constructiv criticilor. Pierderea autocontrolului este cauzată adesea de criticile intenționate sau neintenționate. Sunt foarte mulți perfecționiști care nu gestionează bine critica la adresa lor sau la adresa a ceva ce au făcut sau nu au făcut. Mulți dintre noi avem slăbiciuni pe care ceilalți le cunosc și de care ne amintesc din când în când. Câteodată suntem criticați pe nedrept. A învăța să faci față criticilor este o abilitate care se poate învăța. Învață să observi defensiva și furia din jurul tău. Oamenii care accesează des astfel de emoții au multe pretenții în ceea ce privește comportamentul altora.
În interacțiunile cu cei din jur, dacă ai tendința de a trage concluzii pripite, de a acționa înainte să gândești, pentru că nu îți place nici ambiguitatea, nici incertitudinea, ia-ți timp pentru a defini cu exactitate problema. Lasă-i pe ceilalți să termine ce au de spus. Încearcă să nu-i întrerupi. Nu termina propozițiile în locul lor. Pune întrebări de clarificare. Reformulează problema cu propriile cuvinte. Întreabă-i ce gândesc despre asta. Propune mai multe soluții pentru a fi dezbătute. Apoi decide.
Fă exerciții pentru a te elibera de stres. Găsește o metodă de eliberare a emoțiilor tale. Găsește-ți un hobby care presupune activitate fizică. Aleargă, plimbă-te, fă exerciții fizice. Emoțiile sunt energie conservată în corp. Trebuie să fie eliberată cumva această energie emoțională. Învață să îți eliberezi tensiunea legată de muncă, în afara programului de lucru.
Monitorizează ceea ce simți de fiecare dată. Poate că aduni prea multe în tine. Aștepți și aștepți, lași presiunea să se acumuleze, îți păstrezi grijile numai pentru tine, iar apoi explodezi la un moment dat pentru că nu mai poți. Rezolvă problemele atunci când apar și, dacă te deranjează ceva, spune, chiar dacă ți se pare că nu e mare lucru și că poți să treci peste. De fapt, toate aceste situații aparent minore care te deranjează și pe care le treci cu vederea sunt cele care, pe măsură ce se tot acumulează, te transformă într-o „oală sub presiune”. În plus, cu cât permiți mai multe altora, cu atât vor avea tendința să ceară mai mult, să încalce din ce în ce mai mult limitele și granițele tale personale.
Ție când ți se pare cel mai greu să îți păstrezi cumpătul și ce soluții ai găsit până acum atunci când te confrunți cu astfel de momente?
Dr. Ursula Sandner
De ce bărbatul care „face totul pentru familie” nu reușește să fie prezent emoțional lângă partenera sa – și ce ascunde, de fapt, goana lui după realizări
2026/10/21
Un bărbat care a crescut lângă un tată critic, distant sau care îi acorda atenție doar atunci când obținea rezultate deosebite, învață, foarte devreme, o regulă ce îi va modela viața de adult: că trebuie să demonstreze mereu că este valoros.
Iubirea, atenția și aprobarea ajung să fie percepute ca recompense care se câștigă prin efort, nu ca lucruri pe care orice copil este firesc să le primească. Convingerea aceasta rămâne în mintea lui și îi influențează, mai târziu, toate relațiile importante.
În viața de adult pare un exemplu de disciplină și determinare, deoarece muncește mult și are obiective profesionale ambițioase pe care le și atinge. Dar nu este motivat de o dorință sau de un interes autentic pentru ce face, ci de teama că, dacă se oprește, „moare”. Este o moarte simbolică – este vorba de faptul că, dacă el se definește prin realizările sale, în lipsa acelor realizări nu mai este nimeni, nu mai reprezintă nimic. Redevine copilul invizibil care simțea mereu că nu este suficient de bun și că trebuie să demonstreze că merită.
Dar succesul îl liniștește doar pe moment. Atinge un obiectiv și, în câteva săptămâni, are nevoie să demonstreze din nou ceva. Oricât de departe ar ajunge, sentimentul că este „suficient” sau că face suficient nu apare niciodată, pentru că nicio realizare, oricât de măreață, nu poate compensa absența iubirii necondiționate pe care nu a primit-o la momentul potrivit. Caută în exterior o vindecare care nu poate veni de acolo.
În relațiile de cuplu, partenera poate percepe o absență emoțională pe care el nu o recunoaște ca atare, deoarece pentru el implicarea se demonstrează prin acțiune și prin asumarea concretă de responsabilități. Ceea ce nu reușește să ofere este prezență emoțională. Atunci, când partenera își exprimă o nemulțumire sau vorbește despre ce o doare, în loc să o asculte, dă sfaturi, minimalizează, devine defensiv sau se retrage.
A fi prezent emoțional este partea cea mai grea. La muncă știe ce are de făcut: există obiective, există rezultate, există criterii clare de apreciere. În cuplu, partenera nu îi cere să rezolve ceva, ci doar să îi fie alături, să o asculte, să o vadă, să o înțeleagă. În mintea lui, „a fi acolo fără să faci nimic” nu este iubire, este un eșec. Dacă nu poate „rezolva” nimic concret, simte că nu este cu adevărat util. Iar dacă nu este util, conform credințelor sale, nu merită să fie iubit.
Dacă te recunoști în această descriere, conștientizarea aceasta este deja un punct de plecare. Iar dacă, la un moment dat, vei vrea ca lucrurile să se schimbe efectiv, există două direcții care merită explorate:
Prima direcție este relația cu tatăl tău. Chiar dacă el nu mai trăiește sau nu mai aveți nicio legătură, asta nu schimbă nimic. Pentru că tatăl care îți influențează viața de adult nu este el ca persoană, ci vocea lui din mintea ta, cea care încă îți spune, după atâția ani, că nu ești suficient de bun. Este nevoie să recunoști ce nu ai primit de la el și să accepți că aprobarea după care alergi de zeci de ani poate nu va mai veni niciodată. Este un doliu real, pentru că, până nu îl traversezi, vei continua să cauți inconștient același tată în șefi, în parteneri de afaceri sau în mentori.
A doua direcție este relația cu tine însuți – să înveți, treptat, să te simți valoros chiar și atunci când nu ai realizat absolut nimic într-o zi. În practică, asta presupune să te poți opri fără să te simți vinovat și să nu-ți mai tratezi propriile emoții ca pe obstacole în calea performanței. Pentru cineva care a trăit ani de zile cu credința că valoarea personală se măsoară prin rezultate, această schimbare are nevoie de timp și, de obicei, de sprijin terapeutic.
În timp, motivația se schimbă. Continui să muncești și să îți dorești rezultate, dar nu mai ești condus de teama că, altfel, nu valorezi suficient. Iar pentru cineva obișnuit să trăiască cu presiunea de a demonstra mereu ceva, acest lucru înseamnă deja libertate.
Ursula Sandner
Când partenerul sau partenera îți răstălmăcește cuvintele și te învinovățește, renunțarea la justificări și retragerea calmă devin cea mai mare dovadă de maturitate
2026/10/19
Sunt conversații în care orice spui ajunge să fie folosit împotriva ta. Dacă explici, celălalt îți spune că te justifici. Dacă taci, îți spune că nu-ți pasă. Dacă încerci să clarifici situația, redirecționează discuția de la ce s-a întâmplat concret la cât de vinovat ar trebui să te simți.
În astfel de momente, mulți oameni încearcă să se apere: dau explicații, se justifică, spun iar și iar că nu au vrut să-l rănească pe celălalt, încearcă să demonstreze că intențiile lor nu au fost rele. Dar atunci, când persoana cu care vorbești nu este cu adevărat dispusă să te asculte și să te înțeleagă, fiecare explicație pe care o dai se transformă într-un pretext pentru un nou atac.
La fel de ușor poți aluneca în cealaltă extremă: devii rece, ironic sau arunci o replică tăioasă înainte să pleci, doar ca să-l faci și pe celălalt să sufere. Dar asta nu înseamnă că ai pus niște limite, deoarece o astfel de reacție este tot un mod de a continua conflictul, de a-l pedepsi pe celălalt, doar că într-o manieră pasiv-agresivă.
Însă există și o cale sănătoasă, una matură. Rămâi deschis la dialog, atâta vreme cât nu se transformă în învinuiri și atacuri. Poți spune simplu: „Vreau să avem această discuție, dar fără atacuri și reproșuri. Propun să luăm o pauză și să continuăm când putem vorbi calm”. Nu te mai justifici, nu mai încerci să convingi pe nimeni, iar dacă celălalt continuă să te acuze, pur și simplu te retragi.
Printr-o astfel de atitudine nu urmărești să-l rănești pe celălalt sau să-l faci să vină după tine. Te oprești pentru că vezi că o discuție constructivă nu mai este posibilă. Nu ești responsabil pentru emoțiile și reacțiile celuilalt, oricât ar încerca acesta să te facă să te simți vinovat.
Când tot ce spui este răstălmăcit, iar celălalt nu își dorește să ajungeți la o înțelegere, faptul că te oprești nu înseamnă că fugi sau că ești laș; de fapt, alegi o cale matură de a opri un conflict care nu duce nicăieri.
Ursula Sandner
Tulburarea de personalitate de tip evitant
2026/10/17
Cei care suferă de tulburare de personalitate de tip evitant au o frică pronunțată ca nu cumva să fie criticați sau respinși, sunt hipersensibili la evaluări negative și foarte rezervați și inhibați social. Trăiesc foarte dureros inacceptarea sau refuzul și interpretează exagerat comentariile celor din jur. Dacă cineva este ușor dezaprobator, se simt extrem de lezați.
Pentru că le este teamă să nu fie umiliți sau criticați, evită pe cât posibil interacțiunile interpersonale, nu își fac prieteni noi decât dacă sunt siguri de bunăvoința necondiționată a acestora și, cu toate că își doresc relații la care visează deseori cu ochii deschiși și pe care le idealizează, atitudinea lor este în general una pasivă. Alții i-ar putea descrie ca rușinoși, timizi, singuratici.
Nu au încredere în ei înșiși, se subestimează, se percep ca fiind inadecvați, inferiori altora, neatrăgători și, din acest motiv, evită să se expună în situații sociale. Însă chiar frica, anxietatea și tensiunea lor constantă îi determină uneori pe alții să îi ridiculizeze, fapt ce le întărește această teamă și le confirmă ideea că este mai bine să eviți a te expune în vreun fel.
Au impresia că, orice ar spune, este greșit, așa că deseori aleg tăcerea. Sunt reținuți, le este greu să vorbească despre ei înșiși sau despre sentimentele lor de teama de a nu fi expuși sau ridiculizați. De regulă au doi sau trei prieteni buni pe care îi cunosc de mult timp și față de care pot cu ușurință deveni dependenți. Au nevoie de aprobarea și simpatia celor din jur, de reasigurare și securizare, de a se simți protejați, acceptați și susținuți și au tendința de a plasa responsabilitatea propriei vieți în mâinile altora. Deseori le fac pe plac celor din jur și le este teamă de confruntări sau pur și simplu să își spună punctul de vedere.
Ezită să își asume riscuri ori să se implice în activități noi pentru a nu fi puși în dificultate și, de asemenea, exagerează importanța unor eventuale pericole sau eșecuri. Au nevoie de certitudine și siguranță și deseori au un stil de viață limitativ, rutinier, blazat, preferând situațiile pe care sunt siguri că le pot controla.
Toate aceste lucruri se răsfrâng și asupra activității profesionale. Încearcă să evite situaţii sociale care pot fi importante pentru jobul lor sau pentru avansarea în carieră, le este teamă de eșec, se autodepreciază și nu își folosesc întreg potențialul, preferând roluri mărunte sau posturi care se află sub capacitățile lor.
Există etape sau momente în viață când cineva se poate regăsi în cele descrise mai sus, precum perioada copilăriei sau adolescenței. Copilul poate manifesta timiditate, izolare și frică de străini, însă toate acestea devin din ce în ce mai puțin accentuate cu timpul. În adolescență, de asemenea, putem fi timizi sau nu suntem suficient de siguri pe noi și evităm să ne expunem din teama de a nu ne face de rușine. Sau ne putem îndrăgosti, însă nu avem curajul să îi spunem celuilalt ceea ce simțim, pentru că ne este teamă de respingere. În acest caz nu vorbim despre o tulburare de personalitate, deoarece caracteristicile expuse mai sus trebuie să fie prezente în toate domeniile vieții unei persoane și să reprezinte pattern-uri repetitive după care ea gândește și acționează, neexistând vreo evoluție precum în cazul adolescentului care, odată cu vârsta, depășește aceste temeri. Așadar, persoanele care ajung să dezvolte tulburarea de personalitate evitantă pot deveni tot mai rezervaţi şi evitanţi în adolescenţă si la începutul perioadei adulte, în loc de a deveni din ce în ce mai puțin anxioși și mai încrezători.
Printre cauze putem enumera factorii genetici, educația, mediul familial (un copil poate dezvolta complexe de inferioritate dacă este comparat în permanență cu frații lui sau cu alți copii aparent mai buni) o percepție negativă de sine sau existența unor defecte fizice, modelul parental (un tată evitant/anxios sau o mamă evitantă/anxioasă).
Această tulburare este diagnosticată în mod frecvent împreună cu tulburarea de personalitate dependentă sau chiar confundată cu ea (diferența de bază între cele două este că preocuparea principală în tulburarea de personalitate evitantă este evitarea umilirii și a respingerii, pe când în tulburarea de personalitate dependentă, preocuparea este centrată spre a fi luat sub protecţie de cineva) și cu tulburările afective și anxioase (în special fobia socială de tip generalizat).
Orice persoană poate simți anxietate socială în anumite situații – când are un interviu important de susținut, când face primul pas către cineva de care se simte atras, când face cunoștință cu persoane importante, însă această anxietate este una normală, nu ne împiedică să facem ce ne-am propus și se reduce odată ce ne obișnuim cu situația. Când anxietatea se transformă în fobie socială, persoana începe să evite în mod sistematic anumite situații, iar trăirile și comportamentele de evitare îi cauzează multă suferință și au impact asupra funcționării sale. Personalitățile evitante resimt o anxietate aproape continuă de a nu fi judecați sau respinși.
Cum să ne purtăm cu personalitățile evitante?
Să îi încurajăm să își seteze obiective din ce în ce mai îndrăznețe prin care să își depășească fricile. Anxietatea se reduce atunci când oamenii se confruntă treptat cu situațiile de care se tem și constată că lucrurile nu stau chiar așa de rău precum își închipuiau ei.
Să le arătăm că suntem deschiși și să îi încurajăm să vorbească despre ei sau să își exprime părerile.
Să le respectăm părerile chiar dacă nu sunt în acord cu ale noastre. Asta nu înseamnă că îi vom aproba chiar și atunci când nu suntem de acord, ci că ne vom susține punctul de vedere cu argumente și nu le vom devaloriza părerea. O reacție prin care îi contrazicem în mod agresiv îi va determina să dea înapoi sau altădată să nu mai aibă curajul să se exprime.
Dacă este nevoie să îi criticăm, să începem prin a le spune ceea ce apreciem la ei, iar mai apoi să criticăm comportamentul, nu persoana.
Să evităm ironiile la adresa lor - din cauza hipersensibilității pot interpreta greșit chiar și o glumă nevinovată. Comunicarea asertivă este cea mai bună soluție.
Ce poți face dacă tu însuți te regăsești în descrierile de mai sus?
Conștientizează și schimbă felul în care îți vorbești în dialogul tău interior – când observi că te critici, că te devalorizezi, că îți întărești convingerile negative pe care le ai despre tine, spune stop și schimbă-ți gândurile cu unele neutre sau pozitive. Pune sub semnul întrebării toate aceste convingeri, ele nu sunt neapărat adevărate doar pentru că tu ți le repeți în minte de atâta timp și pentru că ele au ajuns să îți dicteze comportamentul.
Învață să fii din ce în ce mai asertiv, adică să îți spui și să îți susții punctul de vedere, chiar dacă ceilalți nu sunt de acord cu tine.
Schimbă felul în care te raportezi la cei din jurul tău - oamenii sunt diferiți și reacționează diferit, unii sunt mai agresivi, alții sunt mai critici, unii caută să își urmărească interesele, fără a mai ține cont de ecologia propriilor comportamente, alții te atacă pentru că sunt pur și simplu nefericiți sau neîmpliniți și sunt obișnuiți să vorbească și să se comporte într-o manieră negativă. Nu putem controla ceea ce fac sau spun cei din jur, însă putem alege să nu ne lăsăm afectați, să nu luăm lucrurile la modul personal (comportamentul unui om vorbește despre el, nu despre tine) și să lucrăm la stima și la încrederea noastră în sine, astfel încât bunăstarea noastră să nu mai depindă de validarea sau neacceptarea noastră de către ceilalți.
Propune-ți ca în fiecare săptămână să faci un lucru nou pe care l-ai evitat până acum și, pe măsură ce trece timpul, crește frecvența și dificultatea acestora.
Stabilește-ți obiective în acord cu ceea ce îți dorești, fă-ți un plan de acțiune pe termen scurt, mediu și lung, identifică obstacolele (care de cele mai multe ori sunt doar frici fără obiect create de gândurile tale) și găsește soluții pentru a le depăși. Atunci, când îți dorești să realizezi ceva, nu vei face nimic dacă prin gândurile pe care le hrănești în mintea ta, te autosabotezi sau îți pui singur obstacole. Aceste gânduri sunt provenite din frică și de aceea este important să îți stabilești un plan de acțiune și să identifici la fiecare pas care frici sau obstacole sunt într-adevăr reale și care sunt doar plăsmuiri ale minții tale, adică niște temeri iraționale.
Asumă-ți responsabilitatea pentru viața ta - observă dacă te autoiluzionezi că într-o zi ceva se va schimba ca prin minune, că va apărea o persoană sau o slujbă perfectă, fără ca tu să faci vreun efort în acest sens. Dacă faci asta, dă-ți seama că numai tu, prin puterile și acțiunile tale, poți schimba ceva în viața ta. Iar dacă vrei ca ceva să se schimbe, acționează într-un sens sau altul.
Indiferent cât de greu îți poate părea acum să îți înfrunți temerile, este de preferat să faci în fiecare zi câte un lucru, oricât de mărunt, astfel încât să începi treptat-treptat să depășești suferința cauzată de inacțiune, stagnare și frică. Frica, anxietatea, credințele limitative, dialogul tău interior negativ, autodeprecierea reușesc să îți creeze impresia că nu ai puterea să schimbi ceea ce știi și tu că ți-ai dori să fie altfel. Însă,
Corpul tău poartă amprenta fricii din copilărie: crescut în anxietate și control, sistemul tău nervos rămâne mereu în alertă, chiar și atunci când ești în siguranță
2026/10/14
Sistemul nervos al unei persoane crescute de un părinte hiperprotectiv şi anxios…
O astfel de persoană a crescut simţind că lumea e plină de pericole şi că trebuie să fie mereu precaută şi „cuminte” ca să fie în siguranţă.
A învățat că orice gest „nepotrivit” sau orice inițiativă spontană ar putea avea urmări catastrofale.
A fost nevoită să fie mereu prevăzătoare și atentă la reacțiile şi fricile părintelui, la reguli şi avertizări, la tot ce „s-ar putea întâmpla”.
A crescut cu sentimentul că siguranţa şi iubirea sunt condiționate de respectarea regulilor şi de îndeplinirea aşteptărilor şi dacă evită tot ce pare „riscant” sau „neprevăzut”.
A devenit adultul care simte că trebuie să dețină mereu controlul şi că a greşi sau a ieşi din tipare e periculos, care analizează totul căutând cea mai sigură cale de a acționa şi cel mai puțin riscant mod de a se purta.
Când lucrurile devin imprevizibile sau neclare, sistemul ei nervos se pregătește de luptă sau fugă. Dacă tensiunea şi incertitudinea durează prea mult şi nu există o ieşire clară, sistemul nervos trece într-o stare de „îngheț” şi retragere, ca formă de protecţie. E un sistem nervos care şi acum reacţionează după amprenta unei copilării dominate de anxietate şi de nevoia de a „face totul cum trebuie”.
Sistemul nervos al persoanelor cu un istoric de traume sau care suferă de stres cronic semnalează în mod constant pericol, chiar dacă mediul este unul sigur. Este ca și cum ar rămâne în poziția „pornit”.
Acesta este prețul pe care îl plăteşte un sistem nervos format într-un climat de anxietate şi control: chiar şi după ce pericolul a trecut, chiar şi după ce copilul a devenit adult, corpul şi mintea continuă să reacţioneze după acelaşi tipar. Partea bună este că, odată ce conştientizăm acest mecanism, avem şi puterea de a-l rescrie, căutând ajutor și practici care să ne ajute.
Ursula Sandner
Se joacă sau chiar te place? Când te simți confuză, lipsa clarității sale e deja un „nu” nerostit
2026/10/12
Te place EL cu adevărat sau doar se joacă?
Îți place de el, dar el ce simte? Ești confuză și nu știi nici ce reprezinți pentru el, nici încotro se îndreaptă relația asta.
Când un bărbat e cu adevărat interesat de tine, îți arată acest lucru prin faptele sale, prin prezența sa, prin consecvența sa. Nu există contradicții între ceea ce spune și ceea ce face. Nu îți spune: „Ești minunată, abia aștept să ne vedem”, iar apoi nu mai dă niciun semn, decât atunci când îi este lui convenabil.
Dacă tu ești cea care inițiază totul, care întreabă, care vrea să clarifice, e un semn că tu ești mai implicată decât el. Și e important să vezi asta, nu să-i găsești scuze.
Un bărbat asumat, care știe ce vrea, nu trimite semnale ambigue, ci acționează. Când trebuie să ghicești, e deja un „nu” deghizat în „am fost ocupat”, „sunt stresat”, „a intervenit ceva”.
Poate îți e frică să nu pari „prea directă” sau să-l sperii, așa că alegi să te prefaci că totul e ok. Dar gândește-te: „Chiar vrei să investești într-o relație care începe cu nesiguranță și confuzie?”.
Sigur, poate că este confuz. Poate trece printr-o etapă de tranziție în viața lui profesională sau personală. Poate încă poartă rănile unei relații anterioare. Poate chiar te place sincer, dar nu are curaj să-și exprime clar sentimentele pentru că asta l-ar face să se simtă vulnerabil. Poate te ține în așteptare până decide ce vrea sau până apare altcineva. Însă chiar contează dacă este sau nu așa? Dacă sunt adevăruri sau doar îi găsești scuze? Ceea ce contează este să-ți dai tu seama de ce alegi pe cineva care nu te alege pe tine clar.
Lucrurile sunt destul de simple: când cineva vrea să fie cu tine, se vede. Când nu vrea, se simte. Dacă un bărbat nu e clar, dacă îți transmite mesaje contradictorii sau te face să te îndoiești constant, e deja un „nu”. Confuzia ta e „nu”-ul lui nespus cu voce tare.
Ursula Sandner
Podcast reviews
Read Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie podcast reviews
Podcast sponsorship advertising
Start advertising on Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie relevant audience podcasts
You may also like to advertise on these Podcasts

4.616203364
Giggly Squad
Hannah Berner & Paige DeSorbo

4.8219787
Imperfect Action
Steph Taylor

4.727630592
This Past Weekend w/ Theo Von
Theo Von

4.713049379
The Tim Dillon Show
The Tim Dillon Show

4.116068469
The Tucker Carlson Show
Tucker Carlson Network

4.828110458
Huberman Lab
Scicomm Media

4.240683
To Be The Man
Podcast Heat | Cumulus Podcast Network

4.41511762000
The Ben Shapiro Show
The Daily Wire

4.2155648
TENNIS.com Podcast
TENNIS.com Podcast/Tennis Channel Podcast Network

4.510879779
The Joe Budden Podcast
The Joe Budden Network