Advertise on podcast: Economia reală

Recent, Banca Națională a României (BNR) a publicat minuta ședinței de politică monetară din luna octombrie a.c. Minuta este un document în care BNR explică argumentele economice și monetare pe care membrii Consiliului de administrație le-au avut în vedere atunci când au luat decizia privind păstrarea la același nivel a dobânzii-cheie. Analiza BNR este interesantă într-un moment în care există multă incertitudine în ceea ce privește evoluția economiei românești și când evaluările și prognozele sunt destul de diferite. Așadar, minuta băncii centrale constată scăderea substanțială a ratei inflației de la 8,3% în luna iunie a.c. la 6,2%, în august a.c. Prețurile produselor alimentare și nealimentare au avut în trimestrul al doilea al acestui an o dinamică descrescătoare (adică au crescut mai puțin), în timp ce tarifele serviciilor au continuat să urce atingând un nivel mai ridicat decât cel de la jumătatea anului 2025. BNR precizează factorii care au contribuit la descreșterea, respectiv creșterea ratei inflației. În favoarea unei rate mai mici au fost efectele de bază asociate majorării TVA și a accizelor, într-o măsură redusă scăderea cotațiilor unor mărfuri agroalimentare și o cerere de consum mai mică. În sens contrar, al creșterii inflației, au acționat creșterea tarifelor polițelor RCA și tarifele din domeniul telecomunicațiilor. De asemenea, au existat și efecte indirecte ale scumpirii combustibililor. Conducerea BNR a fost atentă la creșterea prețurilor de producție din industria bunurilor de consum, în luna august a.c., după scăderea din luna precedentă și, de asemenea, la cotele ridicate ale așteptărilor inflaționiste atât din partea firmelor, cât și a consumatorilor. În trimestrul al doilea 2026, creșterea economică a stagnat după ce în precedentele trei luni a existat o scădere ușoară, cu 0,1%. De data aceasta, un rol în echilibrarea economiei l-au avut investițiile publice, care au crescut, în timp ce consumul gospodăriilor a continuat să scadă. Deficitul comercial și cel de cont curent au reintrat într-o zonă de creștere, după ce în ultimele trei-patru trimestre se înregistrase o reducere a deficitelor. Devalorizarea raportului de schimb leu-euro a avut un efect negativ asupra exportului net. Salariul mediu brut a revenit la creștere în luna iulie a.c., în special datorită majorării salariului minim, dar evoluția rămâne incertă din cauza politicii salariale din sectorul public (se așteaptă anul viitor elaborarea legii de salarizare unitară), dar și pentru că există în continuare decalaje între cererea și oferta de forță de muncă din anumite domenii, ceea ce poate să amplifice presiunile asupra creșterii salariilor în unele sectoare din mediul privat. Evoluția creditului acordat sectorului privat a încetinit în luna august a.c., în timp ce pe segmentul populației a existat o revenire ușoară a creditării pe baza creșterilor înregistrate la creditul pentru consum în lei și în pofida scăderii ritmului creditării pentru locuințe, în moneda națională. Analiza BNR arată că așteptările sunt ca rata inflației să crească din nou până la sfârșitul acestui an, ceea ce va duce la depășirea prognozei băncii centrale. Prognoza BNR era că în decembrie a.c. inflația va ajunge la 6,1%. Creșterea inflației este determinată de scumpirea carburanților și energiei și de creșterea cotațiilor unor materii prime, inclusiv agroalimentare, din cauza conflictului din Orientul Mijlociu, a secetei și devalorizării leului în raport de euro. În fine, s-a mai remarcat incertitudinea din politica internă, în special referitoare la măsurile care vor trebui luate pentru a continua reducerea deficitului bugetar. Dincolo de decizia de a păstra neschimbată rata dobânzii de politică monetară, în analiza prezentată, BNR ia pulsul economiei acum și face prognoze pentru viitorul apropiat.

Eurostat a publicat tradiționalul tablou de bord european care arată evoluția câtorva indicatori economici și bugetari în perioada 2022-2025. Este vorba despre datele privind deficitul bugetar, veniturile și cheltuielile bugetare ca pondere în PIB, datoria publică și PIB nominal. Tot acest set de date este publicat pentru fiecare stat membru. La nivelul zonei euro și a Uniunii Europene indicatorii macroeconomici arată un progres realizat în ultimii patru ani. Este vorba despre un deficit bugetar de 3% din PIB. De asemenea, în medie, veniturile și cheltuielile au fost de 49%, respectiv 46% din PIB. Singura diferență între zona euro și întreaga Uniune Europeană este în ceea ce privește datoria publică. În cazul zonei euro, datoria publică a fost anul trecut de 87%, iar pentru Uniunea Europeană este de 81% din PIB. Acestea sunt mediile, dar dincolo de ele Eurostat oferă același set de date pentru fiecare stat membru, ceea ce face mai ușoare comparațiile. Astfel, România a avut anul trecut cel mai mare deficit bugetar din Uniunea Europeană, 7,8% din PIB, urmată de Polonia care a închis anul trecut cu 7,2%. După cum se poate vedea primele doua state cu cele mai mari deficite, România și Polonia, sunt departe de media europeană, cu cifre mai mult decât duble. Tot la capitolul deficit bugetar trebuie menționată „minunea” pe care a făcut-o Italia, care în patru ani a redus deficitul de la 8,1% la 3,1% din PIB, iar Grecia a reușit să treacă de la un deficit de 2,7% la un excedent de 2% din PIB. Cu siguranță, performanța Italiei ar trebui să fie studiu de caz și cele două exemple, Grecia și Italia ne arată că se poate face consolidare bugetară. În același timp, o evoluție negativă și surprinzătoare a avut Bulgaria, care exact cu un an înainte de a intra în zona euro a urcat deficitul la 4% din PIB, după ce în ultimii ani se încadrase în nivelul de 3% din PIB. România a avut încasări bugetare în valoare de 35,6% din PIB, o creștere cu un procent, de la 34,6% din PIB în anul 2022. Desigur, o explicație poate fi aceea că avansul se datorează creșterii taxelor și impozitelor, dar România nu reușește să evite clasarea cu care ne-am obișnuit, respectiv pe ultimele locuri la nivel european, după Irlanda care a avut 24% și Malta, 35% din PIB. În schimb, în materie de cheltuieli bugetare, România este mai aproape de media europeană, 43,4% față de 46% din PIB, ceea ce ne arată și nivelul ridicat al deficitului. De asemenea, seria de date privind datoria publică este relevantă în cazul României și arată o creștere substanțială de la 48% la 59% din PIB în doar patru ani și lucrurile nu se opresc aici, pentru că anul acesta datoria publică va depăși pragul de 60% din PIB. Într-o situație aproape identică se află Polonia care și-a crescut datoria exact cu cifrele României. Desigur, trebuie să menționăm și oile negre la nivel european în materie de datorie care rămân Grecia (145% din PIB), Italia (136%), Franța (115%), Spania (100 și Belgia (108%). Ce ne arată aceste cifre? Că sunt state membre pentru care datoria publică este o adevărată povară care nu poate fi redusă substanțial, iar în contextul creșterii costurilor de împrumut datoria poate fi dificil de finanțat. De asemenea, sunt patru state membre care au o datorie publică mai mică de 30% din PIB, ceea ce arată că sustenabilitatea finanțelor publice se poate obține. Tabloul de bord european ne arată asemănările și deosebirile financiar-bugetare care există între statele europene.

Economia globală riscă să se confrunte cu o criză a datoriilor suverane. Scumpirea finanțării aduce și mai aproape o astfel de criză. Dar, instituțiile financiare încep să caute soluții care să reducă povara rambursării datoriilor. Paolo Gentiloni, fost prim-ministru al Italiei și fost comisar european pentru economie, afirmă într-o analiză publicată recent pe pagina specializată „Project Syndicate”, ceea ce s-a mai spus în ultimii ani și anume că lumea se apropie tot mai mult de o criză a datoriilor. Războiul din Iran ar fi putut fi scânteia declanșatoare, dar materialul inflamabil s-a acumulat în timp. Ne aflăm după un deceniu de acumulare de datorii, de rate mai mari ale dobânzilor și necesități crescute de refinanțare, fenomene care duc economia globală către șocuri. Perspectivele sunt îngrijorătoare, în special pentru țările în curs de dezvoltare care au ajuns anul trecut la o datorie totală de 35.000 de miliarde de dolari, o creștere cu 10% într-un an. Gentiloni arată că în medie o țară în curs de dezvoltare cheltuiește aproape 10% din veniturile bugetare pentru plata dobânzilor, cea mai mare pondere în ultimii 25 de ani. În lume sunt 32 de țări cu încasări bugetare reduse care se confruntă cu dificultăți în rambursarea datoriei publice sau care au un risc ridicat în acest sens. De asemenea, restructurările de datorii cu creditori privați durează în medie 2,5 ani, de două ori mai mult decât înainte de pandemie. Problema fundamentală nu este nivelul datoriei publice, ci costul și eventuala indisponibilitate a finanțărilor. Atunci când costurile cu dobânzile cresc mai rapid decât capacitatea unor țări de a achita datoriile apar probleme de rambursare a împrumuturilor ajunse la scadență. Chiar și statele care au reușit să stabilizeze raportul dintre datorie și PIB se pot confrunta cu presiuni de lichiditate, dacă vor fi obligate să refinanțeze datorii la dobânzi actuale mai mari decât cele la care au s-au făcut împrumuturile inițiale. Economiile mijlocii se confruntă cu o alegere imposibilă Analiza publicată de Paolo Gentiloni scoate în evidență situația de pe piața financiară internațională. Respectiv, SUA absorb volume importante de fonduri din cauza creșterii gradului de îndatorare. De asemenea, marile companii de tehnologie apelează la piața de obligațiuni, iar cheltuielile de apărare necesită împrumuturi, ceea ce, toate la un loc, pun presiune asupra dobânzilor. Dar atunci când cel mai mare datornic al lumii, SUA, se împrumută practic nelimitat, țările cu necesități de finanțare mult mai mici suportă consecințele. Economiile mijlocii se confruntă cu o alegere imposibilă: fie să plătească mai mult pentru a refinanța datoria, fie să scadă cheltuielile bugetare, precum cele pentru sănătate, educație, infrastructură sau investiții publice. Soluția nu poate fi doar austeritatea, crede Gentiloni. Sustenabilitatea datoriei depinde de capacitatea economiei de a produce mai mult, de a genera creștere, venituri și rezerve valutare. Disciplina fiscală este importantă, dar investițiile care creează creștere economică și contribuie la sustenabilitatea datoriei publice sunt și ele esențiale. Sunt, însă, și câteva vești bune. Deja instituțiile financiare internaționale caută soluții. Sunt în curs de standardizare clauzele de suspendare a plății datoriei, se testează mecanisme inovatoare de tipul „datorie pentru dezvoltare”, FMI și Banca Mondială au aprobat modificări ale cadrului privind sustenabilitatea datoriei, iar o „Platformă a debitorilor” oferă țărilor îndatorate o voce mai puternică. Piețele încep să se adapteze la noua situație. Agenția Moody’s a anunțat că nu va trata activarea unei clauze de suspendare a plății datoriei ca pe un caz de incapacitate de plată. Această modificare duce la anularea principalului motiv pentru care factorii de decizie ai statelor sau ai companiilor ezitau să utilizeze clauze de suspendare a plății datoriei. Este clar că piețele și instituțiile financiare se pliază pe o realitate existentă. Important este, însă, ca facilitățile acordate debitorilor să nu se transforme într-o utilizare abuzivă.

Programul de guvernare al Executivului condus de Luca Niculescu are de toate. Și un pic de reforme, în special în zona administrației locale, și câteva măsuri pro-business (cum ar fi eliminarea de anul viitor a impozitului minim pe cifra de afaceri, rambursarea TVA cu proceduri simplificate și păstrarea cotei unice de impozitare) și un pic de responsabilitate, pentru că guvernul își asumă să continue reducerea deficitului bugetar, un criteriu esențial pe baza căruia este judecată economia românească de către instituțiile financiare internaționale. De asemenea, există o preocupare vizibilă pentru nivelul de trai al cetățenilor, în special pentru categoriile de persoane defavorizate și noul premier nu s-a sfiit să avanseze o idee care va stârni multe dezbateri și anume o creștere mai pronunțată a pensiilor mici. În plus, a apărut și intenția de a recalibra sprijinul pentru energie acordat consumatorilor vulnerabili. Intenția este corectă și așteptată de ani de zile, dar dificil de pus în practică, pe de o parte, pentru că este complicat de găsit o definire echilibrată a consumatorului vulnerabil, iar pe de altă parte, pentru că o dată identificat consumatorul vulnerabil va fi o problemă de buget și de nivel de alocare a banilor. Dar, adevărata problemă nu este programul de guvernare. La acest capitol politicienii români au excelat de fiecare dată în scris, dar a fost mult mai complicat de pus în practică. Plutește în aer un nou episod din filmul „greaua moștenire”. Politicienii PSD afirmă cu nonșalanță că guvernul Bolojan a lăsat datorii foarte mari către mediul economic sau către administrațiile locale. Deocamdată, sunt doar vorbe, fără nicio dovadă și fără nicio cifră confirmată oficial. Ceea ce știm din spațiul public este că există întârzieri la plata primelor pe care trebuie să le primească sportivii români pentru rezultatele obținute în diverse competiții. Fără îndoială că este absolut incorect că nu s-au achitat aceste sume, dar ele nu pot da naștere unui blocaj financiar. Va trebui să vedem dacă în următoarea perioadă vor apărea cifre concrete referitoare la datorii bugetare neachitate. Anunțul președintelui PSD, Sorin Grindeanu, a fost că va exista o comisie la nivelul fiecărui minister care va căuta probabil elemente care să ducă la o nouă grea moștenire. Este prea devreme să anticipăm rezultatele comisiilor, dar experiențele din trecut, indiferent de culoarea politică, nu au adus rezultate concludente. Greaua moștenire ar putea fi din nou o platformă de atac la vechiul guvern, dar și o bună scuză pentru ceea ce nu se va putea face în viitor. De aceea, abuzul de grea moștenire fără a aduce și argumente economice se transformă într-o gargară politică. Alte probleme ale guvernului Luca Niculescu vor fi sumele pe care va trebui să le plătească anul acesta și sunt în afara bugetului. De exemplu, cea mai discutată plata este cea pe care instanța a stabilit-o în favoarea magistraților. Desigur, se va apela la o rectificare bugetară care va găsi soluția pentru plata datorată. Tehnic este în regulă, dar în realitate echivalentul a aproape un miliard de euro trebuie tăiați de undeva, de la un capitol bugetar sau mai multe și mutați banii în conturile magistraților. Dacă, bineînțeles, nu se va găsi o formă de eșalonare a plăților. O altă problemă este cea a fondurilor din PNRR. Nu este clar dacă toți banii pe care ar fi trebuit să îi încaseze România au fost incluși la veniturile bugetare. Mai ales pentru că se știe că fondurile europene au un efect neutru asupra bugetului, adică încasările sunt egale cu cheltuielile. În cazul bugetului de anul acesta va trebui să aflăm dacă nu cumva s-a mizat pe toate veniturile teoretice din PNRR, pentru a putea crește cheltuielile, și în acest moment vom constata că s-au făcut cheltuielile, dar o parte din venituri nu s-au mai încasat. În concluzie, rămâne să vedem cum va funcționa noul guvern. Un lucru este cert: nici miniștrii, nici premierul nu se vor plictisi.

Vânzarea Șantierului Naval Mangalia este o reușită. Faptul că pentru o companie falimentară s-a găsit un investitor să plătească 138 milioane de euro este un succes, nu o eroare. Există critici din zona politică referitoare la prețul de vânzare și la metoda de licitare, respectiv prin scăderea treptată a prețului de pornire a licitației. Este o metodă pe care statul român a folosit-o de nenumărate ori în ultimii 20 de ani. Dar, în condițiile în care administratorul judiciar a găsit cu chiu cu vai un plătitor pentru Șantierul Naval Mangalia a acuza reducerea prețului este indecent din punct de vedere economic. În sine, situația companiei din Mangalia este neclară, în sensul că nimeni nu are o explicație referitoare la cine încasează banii ce vor fi achitați de Rheinmetall pentru Șantierul Naval. De exemplu, ministrul economiei susține că primul plătit va fi statul, adică ANAF care are de încasat 160 milioane de lei și primăria Mangaliei care are de primit 18 milioane de lei. Alte surse arată că 75% sau chiar 85% din totalul datoriilor companiei sunt către un acționar semnificativ, compania olandeză Damen, care ar avea și garanții asupra acestor creanțe. Garanțiile înseamnă, în principiu, că Damen este înaintea statului în ceea ce privește împărțirea banilor la masa credală. În principiu, pentru că înțelegem că specialiștii au opinii diferite pe tema ordinii de priorități care se aplică atunci când un investitor plătește pentru preluarea unei companii aflate în insolvență. Desigur, distribuția sumelor încasate se va clarifica probabil, dacă nu în media, cel puțin între creditori. Dar, până atunci o știre atrage atenția. Este vorba despre decizia companiei Damen de a contesta în instanță procedura de licitație, respectiv reducerea treptată a prețului de vânzare. Ceea ce face Damen este un atac la bunul simț economic sau chiar la bunul simț general. Desigur, orice este posibil în business și acțiunea în instanță a companiei olandeze are temei legal. Reprezentanții Damen sunt nemulțumiți de prețul de vânzare, pentru că nu acoperă creanțele pe care Damen le are de încasat chiar de la compania pe care a administrat-o. Dar, contestarea procedurii de vânzare este un demers cât se poate de românesc. Este ca și cum directorul care a condus o companie pe care a dus-o la faliment și de la care are de primit o sumă de bani ar chema în instanță judecătorul sindic pentru procedura care a dus la găsirea unui investitor care își propune să salveze compania. Damen este nemulțumită de prețul de vânzare. Ar fi vrut ca licitația să fi adus mai mulți bani. Este paradoxal că firma olandeză înaintează o acțiune în instanță, ea care a administrat Șantierul Naval Mangalia, având 49% din companie, care a acumulat datorii de aproape două miliarde de lei, care are de încasat sume importante din companie provenite din împrumuturi intra-grup sau prin transfer de tehnologie. Desigur, este o metodă legală de creditare a firmei, dar administrarea Șantierului Naval către faliment ne arată situația economică în care s-a ajuns și eventualii vinovați. Se știe că între Damen și statul român, cei doi acționari ai firmei din Mangalia, au fost neînțelegeri serioase care au dus până la urmă la dificultățile economice, dar administratorul, adică Damen, ar fi putut găsi soluții pentru Șantierul Naval din Mangalia. Cum ar fi fost ca statul să dea în judecată Damen pentru administrare defectuoasă? Damen ar fi putut să își vândă participația înainte de faliment sau chiar în insolvență la un preț mai mare decât cel obținut de administratorul judiciar. În felul acesta, Damen nu ar mai fi avut acum ocazia acum să conteste procedura de licitație și implicit prețul considerat prea mic. În termeni de business, acțiunea Damen poate fi de înțeles. Este uzual în afaceri să ai astfel de inițiative. Dar orice s-ar spune, afacerile au nevoie și de un pic de logică și chiar de morală.

Noua „mantră” a Partidului Social Democrat (PSD) este „schimbarea direcției economice”. Sorin Grindeanu, președintele PSD, a folosit în ultima perioadă de foarte multe ori această sintagmă, iar ministrul desemnat al agriculturii a scris și el la sfârșitul săptămânii trecute într-o postare pe o rețea socială această formulă și anume „schimbarea de direcție”. Foarte bine. O schimbare de direcție economică poate fi binevenită. Dar, întrebarea este: ce înțelege PSD prin „schimbare de direcție”? Termenul este atât de vag încât poate însemna „totul sau nimic”. În „schimbarea de direcție” pot încăpea foarte multe lucruri sau poate fi pur și simplu un slogan propagandistic. De exemplu, prin schimbare de direcție se poate presupune renunțarea la așa-numitele politici de austeritate promovate de guvernul Bolojan, pe care, trebuie spus, le-a girat chiar partidul condus de dl. Grindeanu. De altfel, expresia „măsuri de austeritate” este falsă și este puternic impregnată politic. De fapt, guvernul Bolojan nu a decis măsuri de austeritate, ci a avut un program de echilibrare a finanțelor publice. Austeritatea definește o reducere rapidă a cheltuielilor statului realizată într-un moment în care nevoia de finanțare a statului este la un nivel atât de ridicat încât pune sub semnul întrebării capacitatea de rambursare a datoriilor ajunse la scadență. Sub acest aspect, măsurile guvernului Bolojan nu au fost de austeritate, pentru că ele au constat în creșteri de taxe, impozite sau accize care au dus la încasări bugetare mai mari. Guvernul Bolojan nu a reușit, din motive diverse, să scadă cheltuielile bugetare (au continuat să crească într-un ritm mult mai redus față de anii trecuți, 4% în primele opt luni ale anului față de aceeași perioadă a anului trecut). Guvernul coaliției a decis doar o înghețare a salariilor bugetare și a pensiilor, ceea ce a însemnat un pas în favoarea echilibrării finanțelor publice. Austeritatea ar fi presupus o reducere a cheltuielilor bugetare prin disponibilizări de personal în administrația locală și centrală și prin desființarea unor agenții guvernamentale. Nu s-a întâmplat nimic notabil în acest sens și de aceea austeritatea a fost mai mult o vorbă folosită din rațiuni politice, decât plină de sens economic. „Schimbarea de direcție” ar putea însemna orientarea economiei către sectoare cu valoare adăugată mare. Este un obiectiv aflat în ultimul deceniu în toate programele de guvernare, dar fără rezultate semnificative. De altfel, pare mai degrabă o țintă pur retorică pentru că nu a existat concret o foaie de parcurs pe care să o prezinte guvernul și care să ducă la atragerea de investitori în domenii cu valoare adăugată. „Schimbarea de direcție” ar putea însemna măsuri de stimulare a economiei. Desigur, toată lumea - mediul de afaceri, politicienii aflați la guvernare și sindicatele - ar dori aplicarea unor programe de susținere a creșterii economice. Dar în această direcție sunt câteva întrebări: care ar fi concret aceste măsuri de stimulare a economiei? Care sunt domeniile pentru care s-ar aplica și mai ales care ar fi efortul bugetar pe care l-ar presupune un astfel de program? De unde se vor lua banii? Complicate întrebări pentru niște politicieni obișnuiți doar să facă enunțuri fără însă să treacă la aplicarea lor în practică. „Schimbarea de direcție” ar putea însemna și o idee periculoasă pentru economia românească. Și anume aceea că România se poate întoarce la creșterea deficitului, care ar putea fi considerată singura cale pentru relansarea economiei. Ar fi o greșeală majoră (să nu uităm că în anul 2024, deficitul bugetar a fost de 9,3% din PIB, iar creșterea economică de numai 1,1%), care ar putea să conducă la retrogradarea ratingului de țară. Așadar, „schimbarea de direcție” nu este decât o carcasă goală în care fiecare poate pune ce își dorește. Deocamdată, este o șmecherie politică. Vom vedea dacă, la un moment dat, va avea și conținut economic.

Europa caută soluții pentru o energie mai ieftină. Consiliul European, reunit ieri, a avut pe agendă tema energiei, respectiv posibile variante de luat în calcul pentru amortizarea șocului energetic. Liderii europeni sunt îngrijorați de conflictul din Orientul Mijlociu și de creșterea prețurilor țițeiului și gazelor naturale. Spre deosebire de alte opinii, europenii leagă evoluția pieței energetice de situația din Orientul Mijlociu, un conflict care se prelungește și care afectează economia europeană, atât companiile, cât și populația. De aceea, șefii de state și de guverne caută soluții pe termen scurt pentru a opri escaladarea prețului energiei. Ieri, concluziile discuțiilor din cadrul Consiliului European nu erau clare, dar câteva teme sunt luate în discuție. Este vorba despre aplicarea unor măsuri punctuale și temporare care să țină cont de circumstanțele naționale, dar care să nu intre în contradicție cu piața comună. În același timp, ambițioasa tranziție energetică pe care și-o propune Uniunea Europeană rămâne valabilă. Tranziția energetică este considerată de majoritatea statelor europene ca fiind esențială, dar acest lucru nu exclude luarea unor măsuri de urgență atunci când apar crize sau șocuri. Ca principiu, lucrurile sunt clare, dar mai complicat este să se găsească un plan comun pentru scăderea prețului energiei. Sunt mai multe opțiuni: extinderea ajutoarelor de stat, optimizarea capacității de rafinare, capacitatea de a agrega cererea de energie, amânarea aplicării taxei pe carbon pe mărfurile importate și chiar impozitarea profiturilor excepționale obținute de companiile din domeniul energetic, deși pe acest subiect există idei diferite între statele membre. Multe state europene își promovează propria abordare. De exemplu, Franța pledează pentru o mobilizare coordonată a rezervelor strategice, relaxarea reglementărilor privind emisiile de gaz metan. Italia susține plafonarea prețului gazului utilizat pentru producția energiei electrice, Germania propune o reducere semnificativă a taxelor atașate produselor energetice, iar Grecia dorește o mai mare flexibilitate bugetară pentru a sprijini gospodăriile și companiile. Unitatea europeană se fisurează atunci când vine vorba de reformarea așa-numitului sistem de comercializare a certificatelor de emisii de carbon (ETS). De exemplu, țările scandinave, Spania și Țările de Jos refuză să desființeze piața carbonului. Finlanda, Suedia și Danemarca au avertizat că slăbirea mecanismului ETS ar periclita predictibilitatea investițiilor și ar încetini decarbonizarea industriei. Alte state consideră că piața carbonului crește costurile companiilor industriale. Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia la care se adaugă Grecia și Italia încearcă să amâne sau chiar să schimbe radical piața de carbon pentru transporturi și sectorul de încălzire. Premierul ceh a adus în discuție diferențele de tarife la energia electrică dintre state, o temă pe care a deschis-o recent în România și reprezentantul unui important producător auto, Renault. Premierul grec a pledat pentru reorganizarea sistemului de certificate de emisii care poate duce la o dezindustrializare a Europei. Politicienii europeni sunt îngrijorați de factura energetică a iernii viitoare, dar și că o iarnă grea ar putea reaprinde nemulțumiri sociale ceea ce ar slăbi și mai mult sectorul european industrial. Liderii politici europeni văd acum tot mai clar cât de importantă este energia, prețul la care se vinde și în ce situație complicată se află Uniunea Europeană. Din păcate, posibilele soluții sunt în opinia statelor membre destul de diferite și de aceea este dificil de luat o decizie la nivelul Uniunii Europene. Șefii de state și de guverne caută încă soluții bune.

Creșterea economică la nivel global rămâne la valori încurajatoare. Aceasta este vestea bună care vine de la Bangkok unde are loc reuniunea de anuală de toamnă a Fondului Monetar Internațional (FMI) și a Băncii Mondiale. În ciuda războiului din Ucraina și a conflictului din Orientul Mijlociu, chiar dacă tensiunile comerciale dintre Statele Unite și restul lumii au obligat statele să caute noi soluții, în pofida revenirii inflației, a creșterii costurilor de împrumut și a gradului de îndatorare, cu toate aceste fenomene dificile economia mondială își păstrează ritmul de creștere. FMI a reconfirmat în prognoza de toamnă că economia globală va crește anul acesta cu 3,1% și va urca anul viitor cu 3,4%, un plus cu 0,2% față de raportul din aprilie a.c. Analizele FMI arată că economia depinde acum de doi factori cheie care sunt totodată și factori de creștere: energia și inteligența artificială (IA). În ceea ce privește energia, mișcările pe piețe sunt numeroase și de impact. Astfel, în ultimii ani s-au schimbat sursele de aprovizionare cu țiței, s-a apelat la stocurile existente și, în același timp, s-a trecut tot mai mult la utilizarea energiei electrice, în special din surse regenerabile. Toate aceste evoluții au făcut ca economia mondială să fie mai puțin dependentă de petrol și, în același timp, au amortizat creșterile de prețuri ale țițeiului care s-au înregistrat anul acesta începând cu luna martie. O simplă perturbare a aprovizionării cu țiței ar fi putut să încetinească ritmul creșterii economice, ceea ce s-a întâmplat de-a lungul timpului. Anul acesta, însă, impactul pieței țițeiului s-a simțit mai puțin la nivelul creșterii economice, se arată în raportul prezentat de FMI. În ceea ce privește inteligența artificială, investițiile în domeniu au stimulat creșterea economică, arată analiza FMI. A fost un domeniu care a acționat ca o contrapondere la evoluțiile negative geopolitice. IA a dinamizat comerțul mondial, chiar dacă piața în domeniu rămâne concentrată. Comerțul cu produse destinate aplicațiilor de inteligență artificială a înregistrat o creștere exponențială la nivel mondial în raport de PIB, dar există câteva state care sunt principalele producătoare și beneficiare. De exemplu, Taiwan și Coreea de Sud cumulează aproximativ 60% din excedentele cumulate ale produselor hardware, în timp ce, anul trecut, SUA și China au importat împreună 75% din echipamentele necesare dezvoltării produselor de inteligență artificială, se arată în raportul FMI. O altă remarcă a analizei instituției financiare internaționale este că firmele au reușit să se adapteze noilor condiții geopolitice și în fața tensiunilor comerciale. Respectiv, companiile și-au diversificat canalele de aprovizionare, au găsit soluții pentru a-și regionaliza producția și au căutat noi piețe care să le permită să amortizeze șocul tarifelor comerciale impuse de SUA. Companiile au găsit soluții și astfel au contribuit la păstrarea ritmului de creștere a economiei mondiale. În țările industrializate, creșterea a fost anul trecut de 2%, se va menține anul acesta (2,1%) și va încetini puțin anul viitor până la 1,8%. SUA, care sunt exportator net de energie, vor avea anul acesta și în 2027 o creștere cu 2,3%, susținută de consumul populației, politica bugetară și de investițiile companiilor în special în domeniul noilor tehnologii. Zona euro, importatoare netă de energie, este mai puțin dinamică și va avea o creștere cu 1,1% anul acesta și cu 1,2%, anul viitor. China, care a redus importurile de petrol în lunile martie-iunie 2026 cu 23% față de aceeași perioadă a anului precedent va avea o creștere cu 4,5% anul acesta și cu 4%, anul viitor. Și totuși, nu este loc de prea mult optimism. Gradul de îndatorare ridicat, creșterea dobânzilor, deci costurile de finanțare mai mari pot avea efecte negative asupra economiei mondiale.

Așa cum anticipase BNR, inflația revine în creștere în luna septembrie a.c. Datele statistice ne arată că inflația a urcat luna trecută la 6,6%, o creștere ușoară, dar care anunță și alte niveluri mai ridicate pentru sfârșitul acestui an, dacă observăm că raportul FMI publicat săptămâna aceasta estimează pentru România o rată a inflației medie de 8,2% pentru anul acesta. Problemele vizibile legate de inflație sunt carburanții, benzina și motorina cu creșteri semnificative, 28% și respectiv 37%, și mai ales acest neînțeles capitol al chiriilor care vine cu o creștere anuală cu 40%, pe care nici măcar experții în domeniul imobiliar nu o pot explica. Bineînțeles, problema inflației nu este generată doar de produsele petroliere și închirieri, ci de multe alte produse alimentare, nealimentare plus servicii care și ele au înregistrat creșteri notabile de prețuri și tarife. Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra inflației este bine să extindem în timp analiza. În barometrul pe luna septembrie, președintele INS, Tudorel Andrei compară prețurile medii din anul 2017 cu cele din august 2026. Astfel, anul acesta, prețurile au fost de 1,8 ori mai mari decât cele medii din anul 2017. Ceea ce înseamnă că într-un deceniu aproape a avut loc aproape o dublare a prețurilor. În perioada 2017-2026, tarifele serviciilor au crescut mai mult decât prețurile produselor alimentare și nealimentare și sunt „vinovate” într-o măsură mai mare pentru nivelul ridicat al inflației. Ciocolata și bomboanele s-au scumpit de 2,18 ori, brânza, carnea de vită, peștele și specialitățile de panificație au prețuri de două ori mai mari, perioada de raportare fiind august 2026 - anul 2017. La produsele nealimentare, creșterile cele mai mari de prețuri sau tarife sunt la energia electrică, de 2,6 ori, la energia termică, de 2,1 ori, la motorină și lemne de foc, de două ori. Pentru servicii, cele mai mari creșteri de tarife s-au înregistrat la asigurări RCA, de aproape trei ori, iar la serviciile de apă, canal și salubritate, de 2,6 ori. Ce ne arată cifrele? Că într-un deceniu prețurile au crescut accentuat și ele au afectat produse sau servicii de strictă necesitate care fac parte din coșul zilnic al multor consumatori. Dincolo de analiza privind inflația, Barometrul publicat de INS oferă și date din alte zone relevante ale societății românești. De exemplu, publică un clasament al câștigurilor salariale medii pe județe. Dincolo de București, aflat evident în fruntea ierarhiei, merită specificate județele aflate peste media pe țară, care este de 5.820 lei. Astfel, deasupra mediei sunt județele Cluj, Timiș, Argeș, Sibiu și Ilfov. Sunt în top zonele de dezvoltare care au confirmat plus Ilfov, privilegiat de apropierea de București, și Argeș, un județ mai discret, dar cu multă forță industrială, nu doar în sectorul auto. Pe ultimele locuri se află Hunedoara (efectul scăderii drastice a activității în sectorul minier și domeniul energetic), Botoșani (surprinzător, pentru că există în județ companii mari și performante) și Teleorman (care nu vrea sau nu poate să iasă din ceea se numește pol al sărăciei). Doar să precizăm că în Teleorman, aflat pe ultimul loc, câștigul salarial mediu net este de 4.252 lei, cu 27% mai mic decât media națională. Să mai privim și către județele cu cei mai mulți, respectiv cei mai puțini, salariați. Dăm la o parte Bucureștiul, care în marea majoritate a clasamentelor se află pe primul loc și găsim în vârf Cluj, Timiș și Ilfov. Dar se poate remarca diferența care există: București are aproximativ 1,1 milioane de angajați, în timp ce celelalte trei județe au între 200.000 și 290.000 de salariați. Pe ultimele locuri, cu mai puțin de 50.000 de angajați, sunt Ialomița, Mehedinți și Giurgiu (38.000 de salariați). În ceea ce privește numărul de salariați, diferențele sunt extrem de mari și reflectă decalajele de dezvoltare. Inflația în schimb penalizează pe toată lumea, dar în special pe cei cu venituri reduse.

În ultimele zile, am aflat o cifră greu de imaginat. Două surse serioase, un reprezentant al Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) și unul al Băncii Naționale a României (BNR), au declarat că 15% din populația României deține criptoactive. Este adevărat că declarațiile reprezentantului BNR sunt mai precise decât cele ale demnitarului de la ASF. Adică, înțelegem că, pe de o parte, este vorba despre 15% din populația activă și, pe de altă parte, că nu toți sunt deținători de criptomonede, ci „sunt atrași” de astfel de active. Dincolo de nuanțe, declarațiile oficialilor ne arată că peste un milion de români dețin sau sunt interesați de criptomonede. Numărul lor este enorm, dacă ne gândim că 30% din populație nu are un cont bancar, ceea ce ne spune destul de multe despre nivelul de bancarizare al societății românești. De ce ne plac criptomonedele? Oficialii de la ASF și BNR au declarat că la nivel european, românii au cel mai mare procentaj de deținători de criptomonede din totalul populației active. Ne plac criptomonedele pentru că ne atrage îmbogățirea rapidă. În fond, cripto sunt văzute ca un mijloc de „a da lovitura”, „de a face bani buni” într-o perioadă scurtă de timp. Cumpărătorii de monede virtuale se uită la creșterile de preț pe care acestea le înregistrează și speră să prindă o dinamică rapid ascendentă care să îi îmbogățească. Desigur, cei care achiziționează cripto ignoră prăbușirile de preț care se întâmplă periodic, uită repede înșelătoriile care s-au făcut pe o serie de platforme de tranzacționare și care au lăsat zeci de mii de oameni fără banii plasați în monede virtuale și, de asemenea, ignoră faptul că piața criptomonedelor este total nereglementată și nesupravegheată. Pentru unii, totala libertate a acestei piețe reprezintă un atu, dar lucrurile stau în felul acesta atunci când prețurile cresc și toți deținătorii de cripto sunt fericiți. Când, însă, prețurile se prăbușeșc sau când platforma de tranzacționare se închide peste noapte și cumpărătorii pierd o mare parte din active, păgubiții și-ar dori ca piața să fie reglementată și supravegheată de o autoritate de profil. Nu în ultimul rând, realitatea este că în România sunt foarte puține utilizări efective ale criptomonedelor. Adică, este foarte greu să găsești un loc oficial în care să poți face o plată în criptomonede. Este posibil ca atracția față de criptoactive să aibă și o altă cauză. România este o societate cu un nivel ridicat al corupției și al economiei gri sau negre și în aceste condiții criptomonedele sunt un bun canal pentru plasamente de bani negri care pot fi eventual transformați în unii albi. Există și o categorie de investitori care gândesc că este bine să cumpere acum un bitcoin, de exemplu, pentru orice eventualitate, adică să nu regrete mai târziu că au ratat afacerea vieții. Mai ales că sunt profesioniști, fani cripto, care prezic că una dintre monedele virtuale va atinge valoarea de un milion de dolari. În fața unui cântec de sirenă atât de spectaculos, o bună parte a populației cedează. Epoca romantică a cumpărătorilor de criptomonede în numele unui ideal a trecut. Bitcoin a venit însoțit și de o poveste. S-a spus că este simbolul libertății financiare pentru că îi elibera pe deținători de sub jugul băncilor clasice. Acum, după mai bine de două decenii de la apariția cripto utilizatorii și publicul larg au înțeles că nu este vorba despre idealuri sfinte, ci pur și simplu despre bani câștigați sau pierduți. Aproximativ 1,3 milioane de români au sau au avut criptomonede. Probabil cei mai mulți dintre ei au sume modice așteptând să dea lovitura și să se îmbogățească. Cei care și-au pierdut banii plasați în active virtuale sunt victime colaterale. Nimănui nu-i plac învinșii, tuturor le plac îmbogățiții peste noapte.

România a pierdut un atu economic important și anume un ritm înalt de creștere economică. Schimbările din sunt vizibile. Economia a pierdut câteva motoare de creștere și nu a pus nimic în loc. Printr-o coincidență, la sfârșitul săptămânii trecute, Institutul de Statistică a publicat datele referitoare la produsul intern brut (PIB) pentru anii 2024, 2025 și prima jumătate a acestui an. Indicatorii sunt în etape diferite, respectiv date definitive aferente anului 2024, date semidefinitive pentru anul 2025 și provizorii în ceea ce privește primul semestru al acestui an, dar chiar și în această situație rapoartele statistice oferă posibilitatea observării evoluției PIB. Ce ne spun datele privind creșterea economică? Există o vizibilă încetinire a creșterii economice. Procesul începe în perioada post-pandemie când seria pleacă din anul 2021 – creștere cu 5,9% și coboară constant: 4,9% în anul 2022, 2,5% în 2023, 1,1% în anul 2024, pentru a ajunge la 0,8% în 2025. Deocamdată, evoluția PIB pentru anul acesta este neclară, unele prognoze indică fie o ușoară recesiune, fie o creștere firavă. Datele pe primul semestru al acestui an sunt arată o scădere cu 0,6% față de aceeași perioadă a anului trecut. Specialiștii remarcă paradoxul economiei și anume au fost ani cu deficite bugetare mari, dar cu încetinire a creșterii economice. Cu alte cuvinte, au fost bani mulți în economie, dar nu au contribuit la creșterea PIB. Culmea aberației s-a înregistrat în anul 2024, când deficitul bugetar a atins nivelul de 9,3% din PIB, în timp ce PIB-ul a crescut cu doar 1,1%. Ce se întâmplă în economie? Este o schimbare a modelului economic? Se pot vedea o serie de schimbări, dar ele nu sunt neapărat în sensul în care ne-am fi dorit, adică o creștere a sectoarelor cu valoare adăugată mai mare. În esență, economia românească și-a pierdut vechile motoare de creștere - industria, agricultura, consumul populației – și nu a pus în funcțiune altele noi. Motivele scăderilor sunt diferite. Industria este în mod clar în dificultate, pentru că se reduce contribuția sa în PIB, dar în același timp a avut în mod constant, în ultimii trei ani, o contribuție negativă sau în cel mai bun caz zero la creșterea economiei. Agricultura este un caz aparte, în sensul că societatea românească este sensibilă la situația producătorilor locali, fie ei mari sau mici, dar ponderea sectorului în economie este în scădere. La acest capitol trebuie făcute două precizări. Pe de o parte, dacă luăm în calcul lanțul agro-alimentar situația se schimbă. Adică, dacă privim filiera producție agricolă, procesare și eventual distribuție și vânzare ponderea în PIB crește destul de mult. Pe de altă parte, sectorul agricol este puternic dependent de producția realizată, iar producția la rândul ei este dependentă de mulți factori, precum prețul inputurilor, prețul pieței bursiere sau nivelul precipitațiilor. De exemplu, 2026 se anunță un an cu o producție agricolă mare ceea ce va crește contribuția sectorului în PIB. Construcțiile sunt revelația ultimilor trei ani. Sectorul a avut creșteri an de an, cu o dinamică mare, între 5% și 10% pe an și a fost factorul care a adus o contribuție importantă la creșterea economică, atât cât a fost ea. Consumul populației a scăzut în perioada 2025-2026. Desigur, efectele creșterii unor taxe și impozite și înghețării salariilor bugetare și a pensiilor se văd în evoluția consumului. Dar, scăderea poate fi văzută și ca un reglaj necesar după ani în care ritmul de creștere a fost atât de mare încât vorbeam despre o economie de consum. Parțial, la nivelul PIB-ului, scăderea consumului a fost compensată prin creșterea investițiilor, dar efectul asupra creșterii economice nu este nicidecum comparabil. În rest, sectoarele cu pondere ridicată în PIB, precum comerțul, sectorul de IT & C, serviciile pentru companii și administrația publică au avut evoluții constante, fără creșteri notabile. În concluzie, schimbările de structură sunt în fază incipientă, în schimb, scăderile unor ramuri sunt vizibile.

Curtea Constituțională a României a validat deciziile instanței referitoare la obligația statului de a plăti salarii și sporuri retroactive pentru magistrați. În total, se înțelege că România va trebui să achite de la buget aproximativ un miliard de euro, echivalentul în lei. Această plată imperativă, care are un termen fix de 10 zile și eventuale penalizări în care termenul nu se respectă, vine într-un moment în care bugetul de stat se află într-o situație complicată, iar guvernul nu poate emite ordonanțe care să rectifice execuția bugetară. Nu are sens să vorbim despre saga juridică, în schimb este o întrebare legitimă: de unde vin aceste decizii judecătorești în favoarea magistraților care cumulate au ajuns la un miliard de euro? Pentru a răspunde trebuie să ne întoarcem cu mult timp în urmă, respectiv în anul 2006. Atunci, guvernul Tăriceanu a stabilit un sistem de salarizare în justiție bazat pe un coeficient multiplicator aplicat la o valoare de referință numită VRS de 268 de lei. În urmă cu două decenii, nu exista o lege de salarizare unitară, ci a apărut o ordonanță care a încercat să aplice un mecanism de salarizare logic pentru sistemul de justiție. Problema a fost că, din motive neclare astăzi, valoarea de referință nu a fost aplicată unitar, adică magistrați cu aceeași funcție, grad și vechime au primit venituri salariale diferite. De aici a plecat totul. Magistrații care au încasat mai puțini bani au dat statul în judecată și de-a lungul timpului au câștigat. Conform principiului aplicat și astăzi magistrații au primit prin hotărâre judecătorească veniturile salariale cu cinci ani în urmă și se înțelege că în multe cazuri la salariu s-au adăugat și sporurile. În total, surse publice arată că magistrații au câștigat în instanță la câțiva ani de la ordonanța din anul 2006 aproximativ un miliard de euro, bani care au fost și plătiți eșalonat, pe parcursul mai multor ani. Cifre surprinzătoare În anul 2017, a început al doilea val al contestărilor în instanță. Atunci, exista deja celebra lege de salarizare unitară, care a majorat valoarea de referință a salariului magistraților cu 25% până la 484 de lei. Din nou, din cauze neclare, legislația se aplică diferențiat, adică în unele județe veniturile salariale au fost calculate de la valoarea de 484 lei, în alte județe s-a aplicat VRS la un nivel de 605 lei. A fost cel mai bun motiv pe baza căruia s-a declanșat a doua campanie de recuperare a veniturilor salariale în instanță. Astfel, în anul 2023, după cinci ani de procese, magistrații au obținut sentința judecătorească favorabilă aplicării valorii de 605 lei pentru toți magistrații pe ultimii cinci ani. În principiu, sumele datorate de buget în perioada 2018-2022 au fost de aproximativ 16 miliarde de lei, inclusiv penalități. Evident, calculele sunt aproximative, pentru că plata eșalonată a banilor obținuți prin hotărâri judecătorești, parțial, se poate suprapune. Sunt oarecum surprinzătoare cifrele, respectiv nivelul atât de ridicat al sumelor câștigate pe baza hotărârilor judecătorești. Breasla magistraților este puțin numeroasă față de alte categorii de angajați bugetari, dar explicația constă în faptul că plățile trebuie făcute cu patru-cinci ani în urmă, iar veniturile salariale sunt mari, mult peste media pe țară. Există și un raport al Curții de Conturi referitor la anul 2023 care constată haosul din salarizarea magistraților. Valoarea de referință sectorială s-a aplicat diferit și mai mult au fost plătite sporuri care au aruncat și mai mult în aer logica sistemului de salarizare. Nu este clar dacă noul miliard de euro intră deja în calculele vechi sau sunt bani noi. Nici nu contează în cele din urmă. Mai important este că indiferent de argumentația juridică publicul larg vede un lucru simplu și anume că magistrații își dau singuri sentințe prin care statul trebuie să le plătească salarii mai mari și din urmă cu patru-cinci ani. Cine nu și-ar dori un astfel de tratament?

Dacă în materie de indicatori macro economia românească transmite semnale îngrijorătoare, în ceea ce privește veniturile gospodăriilor și chiar câștigurile salariale cifrele arată destul de bine. Mai exact, veniturile medii ale gospodăriilor au crescut în trimestrul al doilea al acestui an față de aceeași perioadă a anului trecut cu 7,4%, până la 10.204 lei. De asemenea, veniturile pe o persoană dintr-o gospodărie au urcat cu 10,4% până la 4.222 de lei. La fel, câștigul salarial mediu net a crescut cu 5,5%, în iulie 2026 față de iulie 2025. În toate situațiile, creșterile de venituri sau cele salariale sunt mai mici decât rata inflației, dar criza despre care auzim destul de des nu poate fi luată în calcul în momentul în care există totuși creșteri de salarii. De exemplu, în criza din anii 2009-2010 veniturile salariale, inclusiv cele ale angajaților din sectorul privat, au scăzut. Acum ele cresc, chiar dacă nu acoperă inflația. Dar, așteptările mari sunt nerealiste. Cine și-ar putea imagina că într-o perioadă în care economia este pe muchia recesiunii, în care se fac eforturi de către guvern pentru a reduce deficitul bugetar, în care datoria publică este în creștere rapidă, în care România se află sub procedura europeană de deficit excesiv și agențiile de rating iau în calcul la fiecare evaluare să ne retrogradeze la junk, cine s-ar aștepta ca salariile să crească? Evident, sunt domenii și angajați pentru care veniturile salariale au urcat peste rata inflației, dar în medie creșterea a fost modestă. Cel mai ciudat este că sunt categorii de public care ignoră situația macroeconomică și au așteptări total nerealiste legate de creșterea salariilor. Cei mai mulți angajați din sectorul public au convingerea că anul acesta vor avea creșteri de salarii, după ce anul trecut au fost înghețate. Dar, dorința microeconomică nu este totdeauna în concordanță cu situația macro. După ce în anul 2024, guvernul de atunci a aruncat efectiv „bani din elicopter”, o astfel de perioadă nu poate dura la nesfârșit, pentru că la un moment dat vine scadența, adică se iau măsuri care trebuie să restabilească echilibrul bugetar. Chiar acest lucru se întâmplă în acești ani, iar macro influențează micro. Adică, creșterea TVA sau a accizelor, măsură luată pentru a aduce mai multe venituri bugetare, a dus la creșterea inflației și implicit la scăderea puterii de cumpărare. Să ne întoarcem la veniturile și cheltuielile gospodăriilor. Veniturile gospodăriilor provin din mai multe surse: salariile reprezintă 72% din total la care se adaugă venituri din agricultură, din activități neagricole, venituri din prestații sociale și din alte surse. În același timp, gospodăriile obțin și venituri în natură, precum autoconsumul. Statistica ne oferă și date despre cheltuielile familiilor. Astfel, mai mult de jumătate din cheltuieli (57%) se duc către consum cu tot ce presupune el, adică alimente, băuturi, alcoolice sau răcoritoare, și plata serviciilor familiei. A doua categorie mare de cheltuieli este cea cu impozite, taxe, contribuții sau cotizații. În total, cheltuielile cu obligațiile fiscale ajung la 36% din total. Există diferențe și între mediile de rezidență. Adică, în mediul urban cheltuielile sunt de 1,2 ori mai mari decât în rural. Totodată, cheltuielile cu obligațiile fiscale sunt mai mari cu 5% decât cele din zona rurală. Și previzibil ponderea autoconsumului este 3 ori mai mare în spațiul rural decât în cel urban. Nu sunt cifre care să ne mire, pentru că trăim în România, iar ele arată diferența de obiceiuri care mai persistă între regiunile din țară, dar și între zona rurală și cea urbană. În concluzie, datele statistice privind veniturile familiilor din România nu ne arată că ar exista o criză majoră în economie. Inflația rămâne o problemă, iar cauzele vin și din interior, și din evoluțiile externe. O relansare rapidă a economiei este greu de crezut, dar pași mici către creștere se pot face.

Guvernul maghiar și-a anunțat intenția de introducere a unei taxe pe averile mari. Deocamdată, este doar o propunere pusă în dezbatere publică, dar care are șanse mari să fie aplicată începând chiar de anul viitor, indiferent aproape de reacțiile pe care proiectul le va stârni. Premierul Peter Magyar a anunțat coordonatele principale gândite de guvern pentru noua taxă. Astfel, taxa se va aplica asupra patrimoniului persoanelor fizice și vor exista două praguri: primul la un miliard de forinți (adică aproximativ trei milioane de dolari), al doilea la 100 miliarde de forinți, aproximativ 308 milioane de dolari. Taxa care ar trebui să fie aplicată de la 1 ianuarie 2027 va fi 1% pentru partea din avere care depășește un miliard și de 1,5% pentru sumele care depășesc 100 miliarde de forinți. Până în acest punct lucrurile sunt destul de clare. Semnele de întrebare apar abia de acum încolo. Ele pleacă de la modul în care se calculează averea sau patrimoniul personal. Guvernul maghiar a anunțat că vor fi incluse în patrimoniul personal toate formele de active, cele imobiliare, investițiile și participațiile la companii din Ungaria sau din afara țării. În același timp, împrumuturile vor fi deductibile din baza de impozitare. Este o prevedere logică din punct de vedere economic, dar care poate deschide multe portițe de evitare a taxei. Dacă s-ar gândi cineva sau vreun partid politic să introducă și în România modelul maghiar ar fi mari dificultăți pentru a identifica toate sursele de avere, din țară sau din exterior. Este posibil ca autoritățile de la Budapesta să fie mai bine echipate în încercarea de a contabiliza banii sau acțiunile la companii pe care le au cetățenii maghiari în țară sau peste granițe. Dar aici apare o mare vulnerabilitate pentru cei care au gândit taxa pe averile mari și anume ce se întâmplă cu cei care își vor ascunde o parte a averii în companii nelistate pe piețe organizate. Va fi o muncă dificilă și complicată pentru a evalua compania și implicit patrimoniul pe care îl are persoana fizică acționară. Deci, o primă portiță prin care o parte din avere va putea fi ferită de taxare este prin intermediul unor companii. A doua cale, mai complicată, este folosirea împrumuturilor pentru a reduce patrimoniul care va fi taxat. Este simplu să contractezi un credit mai util sau mai forțat tocmai pentru a se înregistra cu minus în patrimoniul personal. Companiile ar putea ajunge, atunci când este cazul, chiar să aibă un activ negativ pentru a salva o parte din banii care ar trebui plătiți în contul taxei pe avere. Desigur, toate aceste probleme privesc guvernul maghiar care va trebui să găsească metodele pentru a descoperi eventualele portițe prin care contribuabilii încearcă își optimizeze fiscal plățile către bugetul de stat. Morala pentru România și pentru unii politicieni tentați să introducă și aici o taxă pe marile averi este să gândească de două ori înainte de a lua o decizie. Taxa pe avere și impozitarea progresivă sunt două teme pe care politicienii de stânga le iubesc și abia așteaptă să le introducă în legislația fiscală. Dar, este posibil ca efectul să fie invers față de cel așteptat. Adică, taxa pe avere să fie evitată cu destulă eficiență astfel că administrarea taxei să fie mai scumpă decât rezultatele obținute. De exemplu, guvernul maghiar nu a prezentat niciun calcul referitor la impactul estimat al creșterii veniturilor bugetare ca urmare a introducerii taxei. De asemenea, impozitul progresiv ascunde multe capcane care se pot întoarce asupra inițiatorilor atât în ceea ce privește nemulțumirea angajaților, cât și cu privire la impactul bugetar. De aceea, oricât de atrăgătoare ar putea părea pentru unii introducerea unei taxe pe averile mari, efectele pot fi contrare.

Alegerea lui Luca Niculescu în calitate de premier desemnat are multă logică. Trebuie să plecăm de la pozițiile pe care partidele parlamentare le-au avut față de aderarea României la OCDE. Nu a existat nicio opoziție tranșantă a partidelor politice legată de intrarea în OCDE, ba chiar a apărut ideea de a face din accesul în OCDE un proiect de țară asemănător cu intrarea în NATO sau Uniunea Europeană. Dacă OCDE poate fi un proiect de țară, de ce nu am avea un premier OCDE? Luca Niculescu a avut în ultimii ani misiunea publică de a coordona procesul de aderare la OCDE, un așa-numit club al țărilor dezvoltate. De multe ori, dosarele OCDE au fost puse în umbră de reformele din PNRR. De înțeles într-un fel, pentru că jaloanele PNRR au avut mize mai mari și în plus au conținut și pachete substanțiale de fonduri sub formă de granturi sau de împrumuturi. Nici dosarele OCDE nu sunt, însă, de neglijat. Pentru a avea o imagine a efortului pe care statul român a trebuit să îl facă să trecem în revistă dosarele pe care România le-a închis. Așadar, capitolele pe care le presupune aderarea la OCDE sunt: comitetul pentru investiții și grupul de lucru privind conduita responsabilă în afaceri, grupul de lucru privind mita în tranzacțiile comerciale internaționale, comitetul pentru guvernanță corporativă, cel pentru piețe financiare, comitetul pentru pensii private și asigurări, comitetul pentru concurență, comitetul pentru afaceri fiscale, comitetul pentru politica de mediu, cel pentru substanțe chimice și biotehnologie, comitetul pentru guvernanță publică, comitetul înalților funcționari publici responsabili cu bugetul, comitetul pentru politica de reglementare, comitetul pentru politica de dezvoltare regională, cel pentru statistică, comitetul de analiză economică și a dezvoltării, cel pentru politici în domeniul educației, comitetul pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale, comitetul pentru sănătate, comitetul pentru comerț, comitetul pentru agricultură, cel pentru pescuit, comitetul pentru politici științifice și tehnologice, comitetul pentru economie digitală, cel pentru politici privind consumatorii, comitetul pentru industria siderurgică și cel privind construcțiile navale. Am ținut să enumăr toate dosarele care trebuie aprobate pentru aderarea la OCDE, pentru că România le-a depășit pe toate, cu excepția celui pentru comerț. Bineînțeles că toate aceste capitole nu au fost scrise de Luca Niculescu, dar întregul proces a fost coordonat de secretarul de stat din Ministerul Afacerilor Externe. La fel de clar este că premierul desemnat a trebuit să lucreze timp de patru ani cu toți miniștrii din guvernele României tocmai pentru a pune la punct capitolele pe care trebuia să le susțină în fața unor comitete exigente. Făcând această muncă de patru ani, Luca Niculescu știe mai bine decât mulți politicieni temele importante ale economiei și societății românești, știe foarte bine cum funcționează administrația românească și prin prisma coordonării aderării României la OCDE poate fi un viitor bun premier. Luca Niculescu a demonstrat că poate funcționa eficient pe „orizontală”, adică trecând prin teme extrem de diverse, dar și extrem de importante, evident nu singur, ci lucrând în echipă cu demnitarii, cu șefii instituțiilor de stat și cu administrația. Desigur, prioritățile viitorului guvern sunt chiar mai complicate decât dosarele OCDE, chiar dacă în multe cazuri există zone de interferențe. Reducerea deficitului bugetar trebuie continuată, România se împrumută la randamente mari, cu nivelul la care se finanțează statele aflate în categoria nerecomandat pentru investiții sau care au un nivel al datoriei publice de peste 100% din PIB. De asemenea, cheltuielile cu dobânzile cresc, reforma administrației locale trebuie făcută, iar legea de salarizare unitară este în așteptare. Luca Niculescu va căuta majoritatea parlamentară, iar România ar putea să aibă un premier OCDE.