Advertise on podcast: Economia reală

Alegerea lui Luca Niculescu în calitate de premier desemnat are multă logică. Trebuie să plecăm de la pozițiile pe care partidele parlamentare le-au avut față de aderarea României la OCDE. Nu a existat nicio opoziție tranșantă a partidelor politice legată de intrarea în OCDE, ba chiar a apărut ideea de a face din accesul în OCDE un proiect de țară asemănător cu intrarea în NATO sau Uniunea Europeană. Dacă OCDE poate fi un proiect de țară, de ce nu am avea un premier OCDE? Luca Niculescu a avut în ultimii ani misiunea publică de a coordona procesul de aderare la OCDE, un așa-numit club al țărilor dezvoltate. De multe ori, dosarele OCDE au fost puse în umbră de reformele din PNRR. De înțeles într-un fel, pentru că jaloanele PNRR au avut mize mai mari și în plus au conținut și pachete substanțiale de fonduri sub formă de granturi sau de împrumuturi. Nici dosarele OCDE nu sunt, însă, de neglijat. Pentru a avea o imagine a efortului pe care statul român a trebuit să îl facă să trecem în revistă dosarele pe care România le-a închis. Așadar, capitolele pe care le presupune aderarea la OCDE sunt: comitetul pentru investiții și grupul de lucru privind conduita responsabilă în afaceri, grupul de lucru privind mita în tranzacțiile comerciale internaționale, comitetul pentru guvernanță corporativă, cel pentru piețe financiare, comitetul pentru pensii private și asigurări, comitetul pentru concurență, comitetul pentru afaceri fiscale, comitetul pentru politica de mediu, cel pentru substanțe chimice și biotehnologie, comitetul pentru guvernanță publică, comitetul înalților funcționari publici responsabili cu bugetul, comitetul pentru politica de reglementare, comitetul pentru politica de dezvoltare regională, cel pentru statistică, comitetul de analiză economică și a dezvoltării, cel pentru politici în domeniul educației, comitetul pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale, comitetul pentru sănătate, comitetul pentru comerț, comitetul pentru agricultură, cel pentru pescuit, comitetul pentru politici științifice și tehnologice, comitetul pentru economie digitală, cel pentru politici privind consumatorii, comitetul pentru industria siderurgică și cel privind construcțiile navale. Am ținut să enumăr toate dosarele care trebuie aprobate pentru aderarea la OCDE, pentru că România le-a depășit pe toate, cu excepția celui pentru comerț. Bineînțeles că toate aceste capitole nu au fost scrise de Luca Niculescu, dar întregul proces a fost coordonat de secretarul de stat din Ministerul Afacerilor Externe. La fel de clar este că premierul desemnat a trebuit să lucreze timp de patru ani cu toți miniștrii din guvernele României tocmai pentru a pune la punct capitolele pe care trebuia să le susțină în fața unor comitete exigente. Făcând această muncă de patru ani, Luca Niculescu știe mai bine decât mulți politicieni temele importante ale economiei și societății românești, știe foarte bine cum funcționează administrația românească și prin prisma coordonării aderării României la OCDE poate fi un viitor bun premier. Luca Niculescu a demonstrat că poate funcționa eficient pe „orizontală”, adică trecând prin teme extrem de diverse, dar și extrem de importante, evident nu singur, ci lucrând în echipă cu demnitarii, cu șefii instituțiilor de stat și cu administrația. Desigur, prioritățile viitorului guvern sunt chiar mai complicate decât dosarele OCDE, chiar dacă în multe cazuri există zone de interferențe. Reducerea deficitului bugetar trebuie continuată, România se împrumută la randamente mari, cu nivelul la care se finanțează statele aflate în categoria nerecomandat pentru investiții sau care au un nivel al datoriei publice de peste 100% din PIB. De asemenea, cheltuielile cu dobânzile cresc, reforma administrației locale trebuie făcută, iar legea de salarizare unitară este în așteptare. Luca Niculescu va căuta majoritatea parlamentară, iar România ar putea să aibă un premier OCDE.

În dosarul „coridorului vertical” încep să apară unele clarificări. Mai interesante sunt cele tehnice. „Coridorul vertical” este o infrastructură complexă de procesare și transport a gazului natural care vine, în principiu, din SUA, ajunge în Grecia, în portul Alexandroupolis, la un terminal de gaze naturale lichefiate și continuă cu o magistrală de conducte care traversează Grecia, Bulgaria și România, unde se bifurcă spre Republica Moldova, Ucraina și Ungaria. Inițial, Romgaz făcea parte din acționarii firmei care construia terminalul de GNL din portul grecesc, dar în anul 2020, fără vreo explicație publică, firma de stat a decis să iasă din proiect. Practic, așa-numitul „coridor vertical” este esențial mai ales în actualul context în care Uniunea Europeană caută de un deceniu soluții alternative la gazul rusesc. Din strategia de a găsi noi surse de aprovizionare, SUA, prin gazul natural lichefiat, este o variantă esențială și din acest punct de vedere infrastructura de transport numită „coridorul vertical” este extrem de importantă. De altfel, Polonia are deja construit un terminal terestru de regazeificare care procesează gaz american și aproape de finalizare un al doilea terminal plutitor. Dacă în materie de infrastructură lucrurile sunt clare, disputele aprinse încep în ceea ce privește „montajul economic”. Sunt aduse în discuție aspecte fundamentale, precum intermediarii, prețul sau cantitatea. Intermediarii. Cei familiarizați cu domeniul energetic își aduc aminte de două companii, WIEE și Wintershall. Erau cele două firme prin intermediul cărora România a importat ani de zile gaz din Rusia. Adevărul este că producătorul Gazprom a impus acest model, prin intermediari, iar companiile de stat românești nu au reușit niciodată să cumpere direct de la Gazprom. Există un intermediar impus de partea americană și un cumpărător apărut ca din senin, o companie românească. Firma locală susține într-un comunicat de presă că se afla în sală la semnarea unui memorandum pe tema „coridorului vertical” și a fost solicitată intempestiv să fie parte din contract, adică să cumpere gaze care vin din SUA pe o perioadă de 20 de ani. Ne rămâne să credem fie că este o glumă neinspirată, fie o manevră greșită de imagine, pentru că dacă lucrurile ar sta în realitate în felul acesta ar fi vorba despre un amatorism de neiertat pentru demnitarii statului român care au făcut o astfel de alegere. În orice caz, ne-am putea gândi că aranjamentele comerciale cu SUA sunt diferite de cele cu Gazprom, adică să existe mai multă transparență, dar se pare că piața gazelor are asemănări chiar acolo unde nu te aștepți. Romgaz a refuzat să cumpere gaze provenite din Grecia din rațiuni logice, pentru că va exploata Neptun Deep alături de Petrom și își propune să crească producția și în perimetrul Caragele din județul Buzău. În schimb, Transgaz a semnat un contract de transport, ceea ce este logic dacă ne gândim că rațiunea „coridorului vertical” este de a aproviziona cu gaze mai multe state din zonă, ceea ce pentru compania românească este o oportunitate putând să încaseze bani din taxe de tranzit. Prețul. Pe tema prețului gazului venit din America există două opinii. Demnitarii afirmă că prețul este mic, profesioniștii declară că prețul este mai mare decât cel de piața internă sau de pe piețele europene. În absența unor date oficiale, între demnitari și profesioniști pe cine să credem? Cantitatea. Subiectul este complicat. Dacă ținem cont de producția internă, de începerea exploatării în zona offshore, de consumul local și de capacitatea redusă de înmagazinare, gazele de pe „coridorul vertical” nu ar fi interesante pentru România. Dacă, însă, avem în vedere creșterea consumului cel puțin la câteva obiective industriale, Azomureș, centrala de la Iernut sau centrala de la Mintia, consumul și implicit nivelul cererii se schimbă. De asemenea, Asociația „Energia inteligentă” publică o analiză care arată că România poate construi o strategie de hub regional cu gazele extrase din Marea Neagră și cele aduse pe „coridorul vertical”. Este o idee bună, dar deocamdată, gazele americane sunt obiect de dispută.

Astăzi, România așteaptă raportul agenției de rating S&P. Este a treia agenție care își prezintă evaluarea în ultimele luni. Până acum, ratingul de țară a rămas neschimbat și sunt șanse mari ca și S&P să păstreze actualul nivel. Raportul S&P de astăzi vine într-un moment foarte complicat. De exemplu, ieri, piața valutară interbancară s-a mișcat din nou. Ieri, după-amiază, după ce Banca Națională a comunicat cursul oficial, leul a scăzut vertiginos față de euro și dolar. Cel puțin în raport de moneda europeană, nivelul a depășit chiar cursul de 5,30 lei pentru un euro, un prag care se spunea că va fi apărat de BNR. Se vede treaba că banca centrală nu a putut să susțină piața, mai ales după ce cu câteva ore înainte statistica ne-a arătat că rezerva internațională a scăzut în luna septembrie a.c. cu cinci miliarde de euro, o parte din acești bani fiind folosiți de BNR pentru a calma piața valutară în ultimele două săptămâni ale lunii septembrie. De cel puțin o săptămână activele financiare românești sunt vândute parțial de către cei care le dețin. O posibilă explicație ar putea fi aceea că investitorii pe piețele emergente scot o parte din bani pentru a se orienta către SUA. Adevărul este că obligațiuni americane cu un randament mai mare de 5% nu găsești să cumperi chiar în fiecare zi. O cauză a devalorizării leului este chiar orientarea unor fonduri de investiții și a unor bănci către monede mai sigure și mai stabile decât cea românească. Dar, dincolo de cauzele externe este necesar să vedem și temele interne. Faptul că de cinci luni nu s-a găsit o soluție politică stabilă care să preia formarea unui guvern este un semn de incertitudine pe care agențiile de rating au ajuns să îl semnaleze ca atare. Este greu, aproape imposibil, de înțeles de către agențiile de rating motivul pentru care criza politică s-a întins în România pe o perioadă atât de lungă de timp. Dacă de obicei, în rapoartele agențiilor referirile la situația politică sunt destul de rare și de vagi, de data aceasta cele trei agenții de rating au făcut remarci pe larg cu privire la situația politică arătându-și îngrijorarea atât față de blocajul politic, cât și față de un viitor guvern care poate veni cu decizii contrare cu dinamica de consolidare fiscală. Evoluțiile piețelor financiare din ultimele zile ne arată că nu este imposibil ca S&P să ia o decizie la care nu așteptăm și anume să retrogradeze ratingul de țară al României. Personal, cred că S&P nu va schimba nimic, respectiv va păstra același rating și aceeași perspectivă pentru România. Va aștepta să apară o rezolvare politică, pentru că în acest moment, urgența este găsirea unei soluții politice. Abia după aceea ne putem uita la indicatorii economici care arată rău. Inflația a scăzut, dar până la sfârșitul anului așteptările sunt să crească din nou. Deficitele gemene, bugetar și de cont curent, sunt în continuare mari, chiar dacă anul acesta s-au făcut progrese. Datoria publică a crescut, cheltuielile bugetare cu dobânzile au urcat foarte mult și își vor păstra această tendință în anii următori. În aceste condiții, guvernul va avea o sarcină cât se poate de dificilă și anume să reducă deficitul bugetar și să aibă creștere economică. În principiu, cele două ținte economice sunt divergente, ele nu pot fi îndeplinite în același timp. Cu toate acestea, există soluții propuse de economiști care teoretic pot duce la stimularea economiei și pot atinge și obiectivul de scădere a deficitului bugetar. Ziua cea mare, cea de azi, nu este chiar atât de mare. România poate fi retrogradată oricând la categoria junk, nu doar cu ocazia rapoartelor de evaluare anunțate, iar acest lucru pune presiune asupra următorului guvern, indiferent cum se va numi el.

Se discută tot mai mult în ultimul timp despre schimbarea modelului economic al României, despre industrii cu valoare adăugată mai mare și în ultimă instanță despre crearea de lanțuri de valoare în economia locală. Desigur, este o temă complicată, pentru că trecerea la fabricarea de produse cu valoare adăugată mai mare depinde de mai mulți factori, printre care investitori care să știe ce au de făcut, tehnologia potrivită și, nu în ultimul rând, forță de muncă și o structură de costuri competitive. Nu sunt multe lanțuri de valoare care funcționează în economia românească. Motivele pentru care nu s-au construit filiere de producție cu creșterea valorii adăugate sunt diferite, dar în esență marea majoritate a investitorilor români sau străini se limitează la ceea ce știu să producă, în mod punctual. Este un domeniu în care integrarea funcționează și anume sectorul petrolier, în care există filiera producție sau import, procesare, vânzare de produse prelucrate. Parțial, și în domeniul agro-alimentar avem astfel de exemple, dar potențialul este mult mai mare. România se află într-un moment în care poate trece la exploatarea unor materii prime importante pentru economie și pentru Uniunea Europeană. Nu este vorba doar despre gazul natural din Marea Neagră, ci și despre ceea ce sunt considerate materii prime critice precum magneziu, cupru sau grafit. Avem un exemplu recent legat de exploatarea și procesarea magneziului. Astfel, în luna septembrie a.c. o companie românească a primit licența de concesiune privind exploatarea resurselor de magneziu din zona Valea Dobra, județul Sibiu. Proiectul este mai complex decât simpla exploatare a resurselor. Firma a anunțat că va crea un lanț de valoare în sensul că magneziul extras va fi prelucrat local, într-o fabrică special construită, și în felul acesta valoarea adăugată va fi formată chiar în economia românească. Trebuie adăugat că Uniunea Europeană a ratificat o legislație specifică materiilor prime critice cu scopul de a reduce dependența de aprovizionare din țări terțe. Proiectul din România are toate șansele să se afle pe lista investițiilor prioritare la nivel european, ceea ce l-ar califica să obțină finanțări prin programe europene. Proiectul din județul Sibiu este gândit în felul următor: exploatarea magneziului urmează să se facă lângă localitatea Rășinari, acolo unde se află zăcământul, iar roca va fi transportată într-o localitate apropiată, la Săliște, acolo unde ar trebui să se construiască uzina de procesare. Proiectul prevede ca transportul zăcământului să se facă printr-un sistem de tip funicular și prin utilizarea unor basculante electrice. Doar că proiectul integrat de procesare a zăcământului de magneziu s-a lovit deja de primul blocaj și anume Consiliul local al orașului Săliște a respins în unanimitate solicitarea investitorului de a scoate la licitație un teren cu o suprafață de 100.000 de metri pătrați pe care ar trebui să înceapă construcția uzinei de procesare. Adevărul este că în ultima lună a fost mare agitație printre localnici, în sensul că au apărut idei că exploatarea va genera azbest alb și, în general, că procesarea ar putea afecta sănătatea oamenilor și a mediului, inclusiv turismul și producția locală. În ceea ce privește exploatarea resurselor naturale și crearea unor lanțuri de valoare există exemple nefericite, precum blocarea exploatării gazului de șist la Pungești, în județul Vaslui, dar sunt și semne pozitive, cum ar fi preluarea Azomureș de către Romgaz. Este greu de spus în ce măsură exploatarea și procesarea magneziului ar afecta sănătatea mediului sau a oamenilor din zonă. Ceea ce știm sigur este că România are nevoie de un astfel de proiect integrat care aduce valoare adăugată în economie. Vorbim mult pe această temă, dar când o investiție se blochează la nivel local, șansele de a dezvolta lanțuri de valoare care să plece de la materiile prime scad vertiginos.

Europa caută soluții pentru aprovizionarea cu energie la iarnă și de asemenea pentru ca prețurile să fie rezonabile, dacă nu scăzute. Astfel, ieri la Dublin s-au întâlnit informal miniștrii energiei din statele membre, iar tema principală a fost creșterea prețurilor produselor energetice. De altfel, Europa are deja o urgență și anume prețul motorinei a ajuns la pompă în medie la 2,23 euro pe litru, față de 1,59 de euro, la sfârșitul lunii februarie. Cea mai simplă explicație pentru creșterea prețurilor este blocarea strâmtorii Ormuz, acolo pe unde trecea înainte de începerea conflictului din Golful Persic, 20% din volumul de gaz natural lichefiat de la nivel mondial. Apropierea iernii aduce în discuție nivelul stocurilor de gaze înmagazinate în depozite. Anul trecut, Comisia Europeană a introdus regula ca depozitele europene să fie umplute în proporție de 90% și statele europene au reușit să o atingă. În schimb, anul acesta, situația este diferită. Media europeană este de 70%, cu diferențe între statele membre. Franța este la un nivel de 82%, Germania și Olanda sunt abia la cota de 57%, iar România este în media europeană. În acest context, Comisia Europeană a relaxat ținta de 90% care trebuia atinsă până la sfârșitul lunii noiembrie a.c. coborând la un nivel minim de 80%. Logica acestei scăderi este ca într-un moment în care tariful gazului este și așa ridicat, cererea în creștere să nu aibă efectul inflamării și mai mult a prețului. Calculul oficialilor arată că Uniunea Europeană a plătit anul acesta cu 100 miliarde de euro mai mult pentru energie fără a primi nimic în plus din punct de vedere cantitativ. Este vorba despre creșterea prețurilor ceea ce a mărit factura la nivel european. Comisia Europeană încearcă să reducă nivelul importurilor având un plan de creștere a producției de energie concomitent cu dezvoltarea rețelelor de transport și distribuție scopul fiind de a face o Europă interconectată și cu costuri reduse. Din păcate, Europa este foarte bună la capitolul planuri, dar suferă în ceea ce privește realizarea lor. Comisarul european pentru energie le-a cerut miniștrilor din statele membre să scadă taxele aferente energiei electrice. Nu este prima oară când susține această idee, dar statele Uniunii Europene nu se grăbesc să ia aceste măsuri. De asemenea, comisarul european a vorbit și despre un sprijin pe termen scurt (măsuri temporare și punctuale acordat gospodăriilor și companiilor cele mai afectate de creșterea prețului energiei. Pentru ca situația să fie și mai complicată, președintele SUA a anunțat că ia calcul interzicerea temporară a exporturilor americane de motorină, ceea ce ar însemna blocarea a jumătate din cantitatea de motorină importată de Uniunea Europeană. Deocamdată, nu este clar dacă America va aplica în cele din urmă măsura de oprire a livrărilor de produse petroliere procesate. În spatele gestionării crizei energetice se pot vedea și demersurile de legiferare referitoare la emisiile de dioxid de carbon. Comisia Europeană pregătește o legislație care, începând cu anul viitor, să îi oblige pe importatori să declare nivelul emisiilor de carbon, în caz contrar riscând să primească amenzi de până la 20% din cifra de afaceri. Comisia Europeană a făcut și în acest caz pași înapoi în fața avertismentelor americane care au amenințat că pur și simplu vor redirecționa livrările de gaze către alte zone. Comisarul european pentru energie a declarat la sfârșitul săptămânii trecute că va căuta argumentele juridice pentru a amâna aplicarea legislației europene cu un an dintr-un motiv extrem de simplu: Uniunea Europeană are nevoie să își asigure securitatea energetică. Există o preocupare europeană pentru energia obținută din surse regenerabile și o așteptare că acest tip de energie va fi mai ieftină, dar Comisia Europeană a înțeles că situațiile sunt diferite la nivelul statelor și dă dovadă de flexibilitate. Europa excelează la planuri, viziuni și strategii. De data aceasta, în dosarul energiei, este nevoie de acțiuni concrete.

Piețele sunt neliniștite. Avem aproape o săptămână de când piețele financiare s-au mișcat într-un teritoriu negativ. Indicii Bursei de Valori București (BVB) și acțiunile au scăzut, euro a crescut față de moneda națională, iar randamentul obligațiunilor a crescut. Indicele BET a ajuns la o scădere lunară de 11,4%, iar ieri principalele acțiuni care compun indicele au scăzut. BRD SocGen, Cris-Tim, Transgaz, Transelectrica, Nuclearelectrica, Aquila Part Prod au scăzut, unele cu procentaje substanțiale pentru o singură zi. S-a întâmplat ieri ceva cu aceste companii? Au avut ele rezultate financiare în scădere? Au pierdut vreun contract important? Nimic din toate acestea. Companiile au rămas la fel de performante ca în urmă cu o săptămână, două sau o lună. Investitorii au vândut o parte din acțiunile pe care le aveau la unele companii, iar euro a depășit pragul de 5,26 de lei. Nu este un nivel reprezentativ, nici psihologic, dar evoluția pieței monetare i-a făcut pe analiști să afirme că BNR are de apărat un nou prag și anume 5,30 lei pentru un euro. Mai îngrijorătoare este evoluția randamentului obligațiunilor românești pe 10 ani. Ieri, de exemplu, randamentul a ajuns la 7,7%, săptămâna trecută era la nivelul de 7,6%, iar în ultima lună randamentul a crescut cu aproximativ 80 de puncte de bază. În ultima săptămână, dinamica nu a fost eminamente negativă, au fost și zile în care piețele și-au mai revenit, dar tendința este clar de scădere, în cazul acțiunilor listate la BVB și a monedei naționale, și de creștere a randamentelor obligațiunilor. De fapt, ce se întâmplă pe piețe? În principiu, este simplu. Se vând acțiuni, se vând lei și se cumpără euro și se vând obligațiuni. De ce ies investitorii de pe activele financiare românești? În urmă cu câteva zile, am fi putut crede că există informații că ratingul României va fi retrogradat la sfârșitul acestei săptămâni la categoria „junk”. Astăzi, pare destul de clar că va fi o săptămână agitată, plină de volatilitate, dar care nu anunță o retrogradare operată de S&P. Nu cred că România va fi trimisă la junk de agenția de rating (sper să nu regret vineri această afirmație tranșantă), așa cum nici investitorii nu cred în această variantă. Dar, unii dintre ei, deținători de acțiuni, obligațiuni sau plasamente financiare vor să își pună la adăpost investițiile „pentru orice eventualitate”. Este o măsură de minimă precauție pe care investitorii o iau chiar dacă probabil că foarte puțini ar paria într-adevăr pe o scădere a ratingului de țară. Într-o discuție amicală cu un prieten ne întrebam cine cumpără acțiuni sau obligațiuni? O explicație este aceea că majoritatea absolută a cumpărătorilor cred că România nu va intra în categoria „nerecomandat pentru investiții”, ceea ce înseamnă că mizează că în următoarea perioadă piețele se vor liniști și vor începe să crească. De asemenea, în ultimele zile am primit mai multe telefoane de la câțiva amici care m-au întrebat același lucru și anume: ce ar trebui să facă ei în condițiile în care prețul acțiunilor scade? De fiecare dată când primești întrebări de acest tip este foarte complicat, pentru că există riscul ca piața să acționeze în sensul contrar al recomandărilor. De data aceasta, am mers pe mâna experților care spun că dacă vine o furtună pe piață cel mai bine este să aștepți să treacă. Și chiar dacă va dura o săptămână, o lună sau un an sunt multe șanse ca piețele să se întoarcă într-o zonă de creștere. Să reamintim celebra vorbă: „vinde când alții cumpără și cumpără când ceilalți vând”. Teoretic este simplu. Practic, presiunea scăderilor și necunoscutul din față pot duce la reacții nepotrivite. Este o săptămână agitată pe piețe. Dacă rezultatul va fi cel așteptat, respectiv decizia S&P va fi ca ratingul să fie păstrat, și dacă apele se vor limpezi în politica românească sunt șanse mari ca investitorii să se liniștească.

Un important economist francez avertizează asupra nivelului datoriei publice și propune câteva soluții pentru reducerea ei. Posibilele soluții ar fi însă inconfortabile pentru politicieni. Preocupările pentru reducerea datoriei publice ar trebui să fie și în atenția politicienilor români. Ar fi trebuit să scriu despre datele bugetare pe primele opt luni ale anului cu o reducere în continuare a deficitului. Sau despre cât de greu se împrumută statul român și cât de rapid au avut acces la credite o bancă românească și o primărie de municipiu. Am preferat însă să revin la tema datoriei publice, pentru că economistul și gânditorul Jacques Attali a publicat la sfârșitul săptămânii trecute o analiză pe tema reducerii datoriei publice. Chiar dacă diferența dintre nivelul datoriei publice a Franței și cea a României este extrem de mare (117% față de peste 60% din PIB), există asemănări evidente în ceea ce privește căutarea soluțiilor pentru reducerea datoriei suverane. Astfel, Jacques Attali pleacă de la constatarea că în Franța nimeni nu măsoară cu adevărat necesitatea reducerii datoriei publice și dificultatea acestui proces. Cert este că dacă nu se face nimic, datoria publică va deveni nesustenabilă. Sunt două cauze care vor conduce la această situație, pe de o parte, deficitul va crește alimentat de creșterea cheltuielilor publice, în special, în perioade cu un avans economic redus, pe de altă parte, costurile aferente datoriei vor urca pe măsură ce împrumuturile cu dobâzi reduse se vor refinanța la dobânzi mai mari. Attali spune că dacă creditorii Franței își vor pierde încrederea că poate rambursa datoriile vor opri finanțările, iar statul nu va mai putea plăti salariile, pensiile sau prestațiile sociale. De aceea, reducerea datoriei este o condiție de supraviețuire. Nivelul actual al ratelor dobânzilor nu oferă o perspectivă de reducere a costului îndatorării și nici nu poate exista o așteptare privind creșterea veniturilor bugetare care sunt deja printre cele mai ridicate din statele OCDE. În România, în schimb, se discută de două decenii despre reducerea gap-ului de TVA și scăderea economiei gri, dar nu se întâmplă nimic. Pentru Franța, soluția este reducerea cheltuielilor bugetare. Attali a calculat că pentru ca Franța să poată reduce datoria publică în 10 ani la 100% din PIB ar fi nevoie ca în primii patru ani să facă o scădere a cheltuielilor bugetare cu 5,5% din PIB urmând ca timp de șase ani să fie o perioadă de „înghețare” a cheltuielilor. Ar fi complicat, pentru că, după anii 70, niciun guvern francez nu a reușit performanța de a păstra cheltuielile publice la același nivel. Efortul este considerabil, iar rezultatele se pot vedea în câțiva ani. Măsurile propuse sunt, însă, nepopulare. Este vorba despre două decizii simultane: prelungirea cu doi ani a perioadei de muncă, deci o amânare a ieșirii la pensie, și, în același timp o creștere a pensiilor mai mică decât inflația. Totodată, cheltuielile bugetare ar trebui „înghețate” pe o perioadă de cinci ani, implicit cheltuielile salariale din sectorul public și din agențiile de stat ar trebui să fie păstrate la nivelul actual. Dat fiind că efortul economic și politic ar trebui să se întindă pe o perioadă de 10 ani, Attali crede că este necesară o lege specială care să impună ca un deceniu să nu fie majorat volumul cheltuielilor publice. De asemenea, este posibil să fie nevoie de vânzări ale participațiilor deținute de stat la companiile listate. Un exemplu există și anume Belgia care a coborât datoria publică de la 134% din PIB, în anul 1993, la 84% în anul 2007. După aceea, însă, au urmat ani în care datoria a crescut din nou. Ieșirea din zona euro nu este o soluție, dimpotrivă chiar, Franța ar cădea în gol, fără parașută. De ce s-a ajuns aici? Pentru că, scrie Attali, atât cei care guvernează, cât și cei care sunt guvernați au lăsat, cel puțin în ultimul deceniu, lucrurile să meargă de la sine. Unii din demagogie, alții din lipsă de curaj, dar cert este că au fost puține voci care au cerut reducerea cheltuielilor publice. Din păcate, niciun candidat la alegerile prezidențiale de anul viitor nu vorbește despre reducerea cheltuielilor publice. Iar în tot acest timp creditorii stau cu ochii pe datoria publică franceză. Este un exemplu din care și România poate învăța.

Într-un exercițiu unic de transparență, guvernul a publicat pe site-ul guvernanța.gov.ro toți managerii din 121 de companii și instituții de stat, cu sumele încasate, dar și cu funcțiile pe care le cumulează. Niciodată transparența nu este prea multă și de aceea demersul este binevenit, mai ales într-un context în care se discută foarte mult despre restructurarea companiilor de stat și despre imposibilitatea înlocuirii managerilor companiilor de stat din motive legate de contractele bine betonate pe care le au conducătorii acestor firme. Există trei observații pe care le generează informațiile referitoare la managerii din cele 121 de companii de stat și a instituțiilor subordonate ministerelor. Prima constatare și cea mai gravă este că sunt foarte mulți conducători de companii care cumulează mai multe funcții. Mai exact 100 din cei 650 de manageri analizați cumulează cel puțin două funcții. O parte dintre conducătorii acestor companii sunt în același directori generali și președinți ai consiliului de administrație ai companiilor. Este un cumul de funcții discutabil, pentru că principiile guvernanței corporative recomandă ca marile companii să aibă o conducere duală ceea ce înseamnă că între conducerea executivă și conducerea care asigură controlul, stabilește viziunea și strategia trebuie să existe independență și implicit să fie persoane diferite. De fapt, modelul unui președinte-director general întărește puterea de decizie în mâinile unui singur om, ceea ce în cazul companiilor de stat este cel puțin discutabil. Firmele private pot avea un PDG, mai ales în cazul în care acționarul majoritar alege să se implice în conducerea companiei. În general, cumulul de funcții al managerilor din companiile de stat este o practică nocivă care arată că de fapt managerii sunt puși în mai multe funcții pentru a-și rotunji veniturile. Cumulul de funcții este de fapt un joc politic prin care sunt premiați cei mai fideli apropiați ai unor partide. Este greu de crezut că un manager este competent pentru trei companii sau instituții, chiar dacă în principiu s-ar părea că posturile de conducere cumulate sunt alese în firme care au domenii de activitate apropiate sau în aceeași companie. În ultimă instanță, cumulul funcțiilor la companiile de stat are un păcat capital și anume dă senzația că există un cerc închis de oameni care sunt aleși de partide pentru a conduce companiile, iar cercul nu poate fi spart decât tot pe canale politice. În felul acesta, oricât de multe eforturi de recrutare independentă s-ar fi făcut, rezultatele sunt modeste. Mai exact, clienții politici blochează prezența în conducerea companiilor de stat a unor profesioniști validați prin rezultate în sectorul privat. A doua observație pe care o avem văzând lista managerilor de la stat este cea a veniturilor obținute. Pe primul loc se află un manager care este membru în Consiliul de administrație la Registrul Auto Român, director general la Compania națională Aeroporturi București și, de asemenea, membru în Consiliul de administrație la Autoritatea Aeronautică Civilă Română. Chiar dacă ar fi în discuție un eventual conflict de interese, să calculăm că, în total, veniturile lunare cumulate sunt de aproximativ 134.000 de lei, adică 26.000 de euro. Totuși, nu sunt foarte mulți conducători de companii care să cumuleze trei funcții, iar veniturile cuprinse între 12.000 și 16.000 de euro pe lună pentru directorii unor companii mari, precum Romgaz, Transgaz sau Transelectrica sunt totuși normale pentru niște companii semnificative în economia românească și care eventual fac și profituri substanțiale. A treia observație este legată de valurile pe care le va strârni această inițiativă. Angajații și sindicatele se vor supăra pe directori, iar directorii se vor supăra pe cei care au deschis această cutie a Pandorei. Totuși, mai bine mai multă transparență decât deloc.

Ieri, a fost o zi complicată pe piețele financiare legate de România. Indicele BET, principalul indice al Bursei de Valori București a scăzut cu 1,4%, dar unele acțiuni au suferit căderi mari ale prețului. Nici piața valutară nu a fost mai liniștită. Euro a crescut față de leu până la o rată de schimb de 5,2788, ceea ce este un maxim istoric. În fine, veștile rele au fost completate și de o a treia și anume o creștere a randamentului obligațiunilor emise de statul român pe o perioadă de 10 ani. Pentru a înțelege clar, atunci când cresc randamentele unii investitori decid să vândă obligațiunile. Este ceea ce s-a întâmplat ieri. Dar, foarte important este că întregul peisaj economico-financiar s-a mișcat în jos. De fapt, a existat o ieșire de bani din România. Nu știm deocamdată sumele, adică anvergura mișcărilor, dar ieșiri de capital au existat cu siguranță. Totul arată că unii investitori au renunțat la activele românești. Au fost lichidate depozite bancare în lei și au fost vândute acțiuni listate la BVB și s-au cumpărat euro. De aici au venit scăderile la Bursă și presiunea asupra cursului de schimb, respectiv creșterea monedei europene. Mai mult, creșterea randamentului ne arată că au fost vânzări de obligațiuni românești. Nu știm în acest moment cum să privim ziua de ieri. A fost doar un accident de o zi? Este un semnal care precede decizia agenției de rating S&P? Este riscant să speculăm, dar cel mai înțelept este să urmărim în aceste zile ce se întâmplă pe piețe cu activele românești. Ieri, indicele BET a scăzut cu 1,4%, iar acțiunile Cris-Tim au înregistrat cel mai mare declin din structura BET, respectiv cu 11,8%, în timp ce acțiunile Aquila au scăzut cu 5,1%. Este adevărat că dacă privim cifrele anuale creșterile rămân solide. Indicele BET a crescut cu 30% de la începutul anului, în timp ce acțiunile Cris-Tim au avut un avans cu 132%. Prețurile acțiunilor au scăzut începând cu luna august a.c., dar ieri a existat o coordonare a piețelor, adică piața de capital a scăzut, pe piața valutară s-a întărit moneda europeană, iar pentru obligațiunile românești au crescut randamentele. De exemplu, obligațiunile au avut o evoluție destul de agitată. În luna aprilie a.c., atunci când au avut loc alegeri parlamentare în Ungaria, piața cota obligațiunile României și Ungariei la același nivel de aproximativ 6,5%. De atunci, randamentul obligațiunilor românești a crescut la peste 7%, iar al Ungariei a scăzut la aproximativ 5%. Ce s-a întâmplat? Doar niște alegeri și o criză politică. Rezultatul alegerilor parlamentare din Ungaria au dat încredere investitorilor că țara a intrat pe o traiectorie politică și economică bună. În timp ce în România, în luna mai a.c. s-a declanșat criza politică și din acel moment obligațiunile au fost tot mai scumpe depășind 7%. Trebuie menționat că o creștere a randamentului obligațiunilor a avut loc din cauza situației externe. Conflictul din Orientul Mijlociu a stârnit un val de creștere a randamentului obligațiunilor statelor. SUA, de exemplu, se împrumută în acest moment cu peste 5%, Germania cu 3,5%, iar Italia cu 4,5%. Sunt randamente mari care cresc costurile de împrumut ale statelor. Dar, dincolo de influența externă, România și-a creat propriile probleme prin indicatorii economici slabi și prin lipsa soluțiilor politice pentru formarea unui guvern. Pentru comparație, să spunem că în decembrie 2021, randamentul obligațiunilor românești era de numai 3%, pentru ca în acest moment să fie de peste 7%. Ziua de ieri a fost o furtună într-un pahar cu apă sau ne arată o erodare a încrederii investitorilor financiari în România? Dacă ne aflăm în varianta a doua vor veni momente dificile pentru finanțarea datoriei publice și a deficitului bugetar, cel puțin până la rezolvarea crizei politice.

De câțiva ani, economiștii români vorbesc tot mai des despre ceea ce ei numesc schimbarea modelului de creștere. Chiar și unii politicieni au preluat termenii și am văzut în ultimii ani cum o serie de programe de guvernare includ un obiectiv de acest fel. Este clar că preocuparea pentru schimbarea economiei vine din evidentul impas în care se află actualul model de creștere care a avut virtuțile lui, care a adus rezultate spectaculoase într-o anumită perioadă, dar care pur și simplu este obosit și depășit. Într-o analiză prezentată cu ocazia unui eveniment organizat de revista Forbes România profesorul Cosmin Marinescu, vice guvernator al Băncii Naționale a României a pus din nou în discuție „modelul economic care trebuie construit pentru a avea o creștere sustenabilă în viitor”. Pentru a ajunge la condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se construi un model economic bazat pe mai multă valoare adăugată și sustenabil, analiza profesorului universitar Cosmin Marinescu pleacă de la situația actuală. Astfel, ratele de creștere economică au scăzut foarte mult în ultimii ani. În anul 2024, creșterea PIB a fost cu numai 0,9%, anul trecut rata de creștere economică a fost de doar 0,7%, iar anul acesta prognozele oscilează între o scădere ușoară și o creștere mică. Anul acesta a scăzut consumul, ceea ce semnalizează că preocuparea pentru trecerea de la un model de creștere bazat pe deficite și consum spre unul în care principalul motor să fie investițiile este perfect justificată. Inflația a intrat pe o traiectorie descendentă, pentru că efectul de bază și-a spus cuvântul. Numai că prognozele arată că spre sfârșitul acestui an va trece din nou de nivelul de 6% urmând ca anul viitor să aibă loc o scădere graduală. Deficitul bugetar s-a redus în primele șapte ale anului și va încheia 2026 în ținta asumată de guvern, dar economiștii repetă des atenționarea care spune că și anul viitor va trebui să aibă loc o scădere a deficitului. Datoria publică a depășit pragul de referință european de 60% din PIB, iar anul acesta cheltuielile cu dobânzile au crescut alarmant ajungând la 3% din PIB. Simplificând se poate spune că în acest ritm atunci când deficitul bugetar va ajunge la 3% din PIB va fi acoperit numai de cheltuielile bugetare cu dobânzile, ceea ce va pune o presiune imensă asupra bugetului. Analiza profesorului Cosmin Marinescu arată că deficitul comercial s-a redus, dar nu la nivelul așteptat. Mai mult, ajustarea deficitului balanței comerciale a survenit ca urmare a scăderii consumului și mai puțin datorită creșterii exporturilor. Este o corecție a cererii interne, nu un câștig de competitivitate. Asistăm de fapt la limitele modelului de creștere bazat pe competitivitate prin costuri reduse, forță de muncă ieftină, exporturi cu valoare adăugată mică și stimularea consumului. Este apusul unui astfel de model de creștere cu atât mai mult cu cât pe măsură ce salariile în România se apropie de media europeană se erodează și avantajul competitiv. Ce ar trebui să contribuie la trecerea către un model bazat pe investiții și valoare adăugată? Extinderea lanțurilor de producție locală, creșterea productivității și stimularea investițiilor în tehnologii și în capitalul uman. Cosmin Marinescu enumeră și trei condiții esențiale pentru migrarea către un nou model de creștere economică. Este vorba despre sustenabilitatea finanțelor publice, respectiv gestionarea responsabilă a bugetului și atragerea de fonduri europene. Nu este o condiție ușor de îndeplinit dacă vedem ce s-a întâmplat în anul 2024 în finanțele publice. Apoi, este nevoie de un sector corporatist performant și rezilient care să se bazeze pe capitalizarea companiilor, pe disciplină la plată și pe o structură sănătoasă de finanțare. A treia condiție este trecerea de la competitivitatea prin cost la cea bazată pe exporturi de calitate, tehnologie și inovare. Nu este un proces simplu, dar pentru România va fi miza importantă a următorilor ani.

Este în sport o expresie care sună așa: „a căzut de pe un cal frumos”. Este o vorbă care arată un sportiv sau o echipă care intră pe teren cu șansa a doua și pierde, într-adevăr, dar făcând un meci frumos, onorabil. Atunci când „cazi de pe un cal frumos” nu este vorba doar despre faptul că a plecat la drum cu șansa reduse, ci și despre propria prestație de bună calitate. Mi-am adus aminte de expresia de sorginte sportivă când am văzut campania premierului desemnat Siegfried Mureșan. Mulți politicieni sau chiar o parte a publicului nu îi dau mari șanse lui Mureșan de a primi numărul de voturi necesare în Parlament pentru a deveni prim-ministru. Nu speculez pe această temă strict politică. Dar, aș constata că premierul desemnat are de trecut câteva teste importante înainte să ajungă în fața Parlamentului. Este vorba despre prestația politică și economică pe care o va avea. Adică, politic poți merge să ceri fiecare vot și din stânga și din dreapta aproape umilindu-te și fără a obține mare lucru. Am avut un exemplu de acest tip în urmă cu trei luni atunci când fostul premier desemnat a alergat orbește în stânga și în dreapta, dar degeaba. Economic vorbind poți prezenta orice program de guvernare, pentru că hârtia și urechile electoratului suportă orice. Poți pune în programul economic creșteri de salarii bugetare și de pensii, mai ales că sunt aproape doi ani de când pensiile și salariile din sectorul public sunt „înghețate”. Poți pune în programul de guvernare revenirea TVA la cota dinainte de august 2025 și este posibil că oamenii vor crede. Pentru o parte a publicului memoria crizei din anii 2009-2010 este încă vie. Adică, populația își aduce aminte și de măsurile de echilibrare bugetară din anul 2010, dar și de anii 2015-2017 când guvernele de atunci au refăcut salariile bugetare și au redus TVA. Probabil că mulți dintre cei care au trăit acei ani se așteaptă la repetarea situației. Adică, după ce s-au luat măsuri nepopulare, dar necesare pentru reducerea deficitului bugetar, ar trebui să urmeze decizii care să reverseze hotărârile de anul trecut. Dar, momentul actual este diferit. În anii 2015-2017, economia românească depășise criza, ba mai mult revenise deja la cifre macroeconomice bune, adică creșterea PIB cu 3,7% și un deficit bugetar mic, de 1,5% din PIB, adică 10 miliarde de lei. Acum, România este în altă situație, deficitul bugetar este în continuare mare și trebuie să coboare sub 3% din PIB. De aceea, măsurile de relaxare fiscală sunt practic imposibil de luat, pentru că ar duce din nou deficitul la valori nesustenabile. Siegfried Mureșan ar putea spune cu ușurință că va scădea taxele și impozitele și că va crește pensii și salarii, pentru că sunt măsuri care ajută economia. Doar că aceste decizii nu se pot lua pentru că ar duce la creșterea deficitului bugetar. Premierul desemnat susține, pe de o parte, că va continua reformele începute de Ilie Bolojan, iar pe de altă parte, că la nivel politic nu va negocia cu AUR nici măcar obținerea unui vot. Desigur, sunt politicieni care spun despre premierul desemnat că prin aceste declarații își „taie craca de sub picioare”. Posibil, dar este de preferat un program economic echilibrat și responsabil față de unul populist care promite „marea cu sarea” și când vine momentul să fie aplicat eșuează lamentabil prin creșterea deficitului bugetar. La fel de important ca votul din Parlament este traseul până acolo al premierului desemnat. Un program economic realist și reformist și o prestație politică decentă și consecventă sunt esențiale pentru viitorul politic al lui Siegfried Mureșan și al partidului din care face parte. Premierul desemnat poate să cadă „de pe un cal frumos”, adică să nu obțină voturile necesare în Parlament, dar dacă nu va aluneca în promisiuni populiste și în gesturi politice umilitoare va ieși cu fruntea sus din încercarea de a deveni premier.

Dl. Sorin Grindeanu s-a supărat ca văcarul pe sat. Mai exact s-a supărat pe directoarea pentru România și Polonia a agenției Fitch pentru cele declarate într-un interviu acordat agenției de presă Bloomberg. Este posibil ca Sorin Grindeanu să se fi gândit că directoarea Fitch își propune să influențeze votul parlamentarilor în favoarea lui Siegfried Mureșan, atunci când a spus că România riscă o retrogradare a ratingului de țară din cauza crizei politice care pune în pericol credibilitatea fiscală. În primul rând, analista Fitch nu a declarat că România intră în junk, ci a transmis doar un nou avertisment referitor la situația politică incertă și la nevoia ca viitorul guvern, oricare ar fi el, să continue consolidarea fiscală, adică reducerea deficitului bugetar. În al doilea rând, următoarea evaluare a agenției Fitch este abia în ianuarie 2027, deci peste trei luni. Nu s-a pus problema ca mâine, peste o săptămână sau peste o lună Fitch să trimită România în junk. Reacția lui Sorin Grindeanu te poate pune pe gânduri. Ar părea că face „alergie” la termeni precum credibilitatea fiscală sau reducerea deficitului bugetar, ceea ce nu este de bun augur pentru un eventual moment în care criza politică de la București va ajunge în punctul în care ar putea fi desemnat un premier din partea PSD, poate chiar Sorin Grindeanu. De fapt, directoarea pentru România și Polonia a agenției Fitch nu a spus nimic deosebit. A declarat în interviul acordat Bloomberg că România are nevoie de o corecție suplimentară a deficitului de aproximativ 1,5% din PIB pentru a ajuta la temperarea creșterii rapide a datoriei publice pe termen mediu, este nevoie de elaborarea bugetului pe anul viitor și de prezentarea unei traiectorii credibile către atingerea pragului de deficit de 3% din PIB. De asemenea, a adăugat că România intră în criză de timp pe măsură ce lipsa de soluții politice pune în pericol credibilitatea fiscală și capacitatea de a realiza ajustarea bugetară necesară. Directoarea Fitch a mai adăugat că îmbunătățirea colectării veniturilor fiscale este una dintre metodele principale de reducere a deficitului în anii următori având în vedere că marja de manevră în privința cheltuielilor este limitată ca urmare a măsurilor luate de guvernul Bolojan. În fine, un alt element de îngrijorare pentru reprezentanta agenția de rating este încetinirea economiei respingând argumentul că o stimulare a creșterii economice poate înlocui consolidarea fiscală. Adevărul este că toate observațiile făcute de directoarea Fitch, inclusiv cele referitoare la criza politică, au fost scrise în această vară de toate agențiile de rating în rapoartele lor de evaluare sau în notele de informare pentru investitori. Nu este nicio noutate, pentru că avertismentele, inclusiv cele referitoare la situația politică, au venit de la toate cele trei agenții importante care au precizat fiecare în parte că se așteaptă ca viitorul guvern să continue reducerea deficitului bugetar. Că îi place sau nu dlui Grindeanu aceasta este realitatea și acestea sunt criteriile pe baza cărora agențiile de rating judecă progresele României în materie de echilibre bugetare. Și ele nu se vor schimba nici măcar în fața amenințărilor cu „analiza juridică” sau cu „răspunderea patrimonială poate chiar și penală” ale dlui Grindeanu. Supărarea președintelui PSD ar mai putea avea o cauză și anume ar putea crede că interviul publicat de Bloomberg influențează piețele, adică crește dobânda la care se împrumută statul român. Nu este valabil, pentru că piețele au inclus deja în preț, așa cum se spune, situația politică. Investitorii știu vulnerabilitățile economiei și nevoia masivă de bani și ca atare România se împrumută la costuri de „junk”, cele mai ridicate din Uniunea Europeană, respectiv peste 7% pe an. Revolta împotriva unui reprezentant al Fitch nu folosește la nimic. Mult mai util ar fi să înțelegem ce vor, de fapt, creditorii României.

Există o desemnare de premier în persoana lui Siegfried Mureșan. Desigur, este prea devreme să anticipăm că vom avea și un guvern Mureșan, dar cel puțin este un prilej pentru a trece în revistă momentul economic, eventualele priorități ale unui viitor guvern și câteva date despre politicianul Siegfried Mureșan. O prioritate este rectificarea bugetară, chiar dacă varianta propusă de Consiliul Fiscal, aceea de a face rectificarea prin Parlament, este valabilă și chiar dacă actualul ministru al finanțelor a găsit soluția de moment să finanțeze sistemul de sănătate prin mutarea banilor din trimestrul IV al acestui an în trimestrul al III-lea. Evident, este o urgență legată de evaluarea din 2 octombrie a.c. a agenției Standard & Poors. Ar fi ideal să existe un guvern instalat până la acea dată, dar nu orice Executiv, ci unul care să transmită mesaje credibile că măsurile pe care le va lua nu vor crește din nou deficitul bugetar. Foarte curând se va pune problema construirii bugetului pentru anul 2027. Specialiștii responsabili știu că bugetul pe anul viitor va fi cel puțin la fel de complicat precum cel de anul acesta. Motivele sunt clare și anume, pe de o parte, deficitul bugetar va trebui să coboare și anul viitor, pe de altă parte, există o așteptare legată de creșterea pensiilor și salariilor, ceea ce în contextul reducerii deficitului este extrem de problematic. Trebuie să nu uităm că Siegfried Mureșan este un expert în materie de bugete. În acest moment este co-raportor al Parlamentului European pentru viitorul cadru financiar-bugetar, adică pentru bugetul european pentru perioada 2028-2034 și a avut aceeași funcție și la implementarea PNRR. Evident că bugetele multianuale europene sunt mult mai complicat de realizat și de negociat decât bugetul României, dar este limpede că experiența de la Bruxelles este utilă și la București. Noul guvern va fi obligat să reia legea de salarizare unitară. Va fi „cartoful fierbinte” din mâna viitorului Executiv, pentru că această lege este văzută complet diferit: sindicatele și angajații bugetari vor creșteri cât mai mari de salarii, în timp ce un guvern responsabil va trebui să amortizeze toate cererile exagerate. Se poate crede că viitorul guvern va putea să mai amâne adoptarea proiectului de lege a salarizării. Ar putea să încerce, dar „duhul a ieșit din sticlă” și sindicatele abia așteaptă să reia presiunile pentru o nouă lege de salarizare unitară, chiar dacă urgența legată de PNRR a dispărut. Scopul va fi acum creșterea salariilor în sectorul bugetar. Un nou guvern ar trebui să continue reformele. Din motive obiective guvernul Bolojan nu a putut finaliza cele mai multe dintre reforme. Pentru unele reforme s-au făcut analizele de fundamentare, altele au fost începute și foarte puține au fost duse până la capăt. Poate părea mai puțin important, dar dacă promisiunea consilierului președintelui României va fi luată în serios, revendicările crescătorilor de animale vor fi o prioritate pe agenda viitorului guvern. Culmea este că Siegfried Mureșan ar fi chiar omul potrivit care poate să găsească rezolvarea problemelor fermierilor dintr-un motiv simplu: jumătate din soluții sunt la Comisia Europeană și în Parlamentul European, iar actualul europarlamentar știe bine mecanismele, procedurile și oamenii de la Bruxelles. Să mai reamintim contextul economic complicat: inflația rămâne mare în România și pericolul inflaționist vine din economia globală, cresc dobânzile la care se împrumută statul român, deficitul comercial este la cote înalte și multe altele. Sunt probleme vechi și care au nevoie de decizii noi. „Mașina de tocat politicieni” de la București a început să funcționeze. Ea are misiunea să îl facă praf și pulbere pe Mureșan și nu există nicio ezitare în a-l ataca cu cele mai stupide și incredibile acuzații sau insinuări. Vom vedea ce va mai fi până când premierul desemnat va ajunge, eventual, cu echipa și programul în Parlamentul României. Până atunci, Willkommen, Siegfried!

Rezerva Federală americană (Fed) a decis ieri o creștere a dobânzii. A fost o măsură așteptată de investitori, dar care avea miza ei. Adică, președintele american a insistat pentru reducerea dobânzilor, în timp ce indicatorii economiei americane reclamau o creștere. Toată lumea era curioasă dacă Fed, prin noul președinte Kevin Warsh, va lua o decizie contrară dorinței președintelui Trump. Rezerva Federală, membri Comitetului Federal pentru Piață Deschisă și președintele, au crescut dobânda cheie cu 0,25% în intervalul 3,75%-4%, prima dată din iulie 2023. Să ne aducem aminte că anul acesta începuse cu așteptări privind scăderea dobânzii, dar acum în septembrie a.c. lucrurile stau exact invers. Indicatorii economici nu iartă: prețul țițeiului este în creștere, inflația este persistentă, piețele bursiere sunt sub presiune, iar randamentele obligațiunilor cresc. Recenta revenire a prețului barilului de petrol la peste 100 de dolari nu ajută deloc Fed și nici celelalte bănci centrale din economiile dezvoltate, inflația a atins în SUA, în luna august a.c. nivelul de 3,4%, iar creșterea dobânzii a semnalizat că ținta de inflație de 2% rămâne valabilă și banca centrală chiar dorește să o atingă. Toată lumea știe că un baril mai scump, înseamnă energie și carburanți mai scumpi, prețuri care se transferă către transport și mai departe către bunuri și servicii. Aceste tensiuni inflaționiste vin după ce efectele vechiului șoc nu s-au disipat încă. La fel de adevărat este că indicatorii americani arată că economia este totuși într-o formă bună. De exemplu, consumul a crescut în luna august cu 1,2%, cel mai ridicat nivel din martie a.c. În acest sens, o creștere a dobânzii cheie decisă de Fed ar putea să nu deterioreze evoluția economiei, chiar dacă creșterea dobânzilor se va transmite către companii și persoane fizice. Bursa americană a scăzut, ca indici și prețuri, inclusiv companiile de tehnologie care până acum au crescut cu valori semnificative. Divergențele de opinie apărute pe tema utilizării inteligenței artificiale au făcut ca investitorii să renunțe la o parte din portofoliul de acțiuni pe care îl dețin la o serie de companii de tehnologie. Mai complicat este că în ultimele săptămâni randamentele obligațiunilor au fost în creștere. Cele americane pe termen de 10 ani au ajuns la un randament de 5%, cel mai ridicat nivel de la criza economică din anii 2008-2009. Nici obligațiunile europene nu au făcut excepție. Titlurile germane pe 10 ani au crescut la un randament de 3,53%, cel mai ridicat nivel din anul 2009, cele franceze au crescut și ele la 4,5%. Banca Centrală Europeană (BCE) a crescut săptămâna trecută dobânda-cheie la 2,5% din aceleași rațiuni ca și Fed. Adică, o inflație în zona euro, în luna august a.c., de 3,3%, cel mai ridicat nivel din septembrie 2023. De asemenea, așteptările BCE sunt să crească inflația tot din motive legate de prețul energiei. România este și ea prinsă în hora scumpirilor. Obligațiunile românești au prețul unor titluri ale unui stat aflat în categoria junk. Evoluția piețelor accentuează și mai mult această situație. De exemplu, randamentele au crescut în ultimele zile de la 6,5% la 7,3%, cel mai mare nivel dintre statele Uniunii Europene. Săptămâna aceasta vor urma și alte decizii ale unor bănci centrale. Este vorba despre Banca Angliei și Banca Japoniei care au ședințe de politică monetară. Analiștii se întreabă dacă inflația și creșterea ratelor sunt un episod trecător sau suntem în situația în care se va intra într-un nou regim monetar. Deocamdată știm că majoritatea membrilor Comitetului Federal estimează că până la sfârșitul anului va mai avea loc o creștere a dobânzilor cu 25 de puncte procentuale. Ceea ce ne oferă un indiciu despre o schimbare de tendință a politicii monetare. Situația începe să arate ca o criză care se strecoară așa tiptil-tiptil în economia mondială.

Este șocant să afli că unele spitale din București, respectiv unitățile de primiri urgențe, au rămas sau vor rămâne în următoarele zile fără câteva materiale sanitare de bază. Conform unor manageri, o serie de spitale au rămas fără substanță de contrast sau vor rămâne fără mănuși sterile. Auzind aceste informații te poți gândi câți dintre cetățenii care ar fi trebuit să meargă în aceste zile la un spital de stat au mai făcut-o? Desigur, sentimentul urgenței este extrem atunci când afli că sunt spitale care ar putea rămâne fără o serie de materiale sanitare esențiale. Dar, să privim lucrurile și în termeni economici. De ce rămân spitalele fără bani? Motivul obiectiv este foarte simplu și anume au întocmit greșit bugetul. Și nu sunt singurele exemple, ba, dimpotrivă, este chiar o regulă în rândul instituțiilor de stat. Apar mai timid sau mai răspicat voci din instituțiile de stat care reclamă că mai au bani doar pentru o lună sau două și că în curând nu vor mai fi nici bani de salarii. Să fie clar. De ani de zile bugetul de stat și apoi pe verticală bugetele majorității instituțiilor publice, fie că este vorba despre administrația centrală sau cea locală, au fost întocmite până în luna septembrie. De cel puțin 15 ani, ultimele două-trei luni ale anului nu au fost bugetate. De ce? Pe de o parte, pentru a da senzația că s-a construit un buget echilibrat cu indicatori raționali și cu un deficit bugetar rezonabil. Pe de altă parte, „golurile” din buget se umpleau rapid, prin rectificări bugetare. Procedura era simplă și anume se lua de la cei care nu au cheltuit, de obicei de la capitolul investiții, și se dădea la cei care aveau nevoie, de obicei, pentru salarii. Este greu de spus cine a fost de vină pentru această practică. Guvernul, Ministerul Finanțelor, conducătorii instituțiilor publice? Probabil că fiecare în parte, pentru că guvernul avea interes să defileze cu un deficit cât mai mic, Ministerul Finanțelor dădea asigurări că totul se va regla, iar conducătorii autorităților statului cu destulă experiență știau că așa se va întâmpla. De altfel, nu de puține ori rectificările bugetare nu erau doar pozitive, adică luau în calcul o creștere a veniturilor bugetare și implicit a cheltuielilor, ci măreau chiar deficitul bugetar, vechea problemă a guvernelor. Anul acesta a fost altfel, pentru că de câteva luni România este administrată de un guvern interimar care nu are posibilitatea să emită ordonanțe de urgență. Deci, anul acesta, rectificarea bugetară nu s-a mai putut face, chiar dacă bugetul a urmat aceleași principii, adică nu a inclus cheltuielile din ultimele două-trei luni ale anului. Tot anul acesta, suntem în fața unei alte situații anormale. Și anume câteva companii de stat nu au aprobat bugetul de venituri și cheltuieli nici până în luna septembrie. Cele mai multe sunt în subordinea Ministerului Transporturilor, precum Metrorex, Tarom, CFR Călători, CFR Infrastructură sau CNAIR. La jumătatea acestui an, ministrul Radu Miruță a explicat că nu le poate aproba, pentru că toate aceste companii aveau bugete nerealiste. Este foarte posibil ca ministrul să aibă dreptate, dar trebuia găsită o soluție, pentru că, este de neconceput ca o companie, fie ea și de stat, să funcționeze nouă luni fără buget. În acest context, Consiliul Fiscal a propus o variantă de rezolvare a rectificării bugetare. Soluția avansată de instituția fiscală pentru o rectificare bugetară este simplă și anume să fie folosit modelul proiectelor de legi PNRR care au fost introduse în forul legislativ de către membrii Guvernului care au și calitatea de parlamentari și care au fost dezbătute în procedură de urgență. Desigur, este o variantă care poate fi luată în calcul, pentru că fără îndoială, este nevoie să existe o rectificare bugetară. Dar, o rectificare care să nu arunce în aer deficitul bugetar.